La doar câteva zile după implementarea noului acord semnat de Uniunea Europeană cu Turcia, în încercarea disperată de a recăpăta controlul asupra propriilor frontiere, numărul migranţilor care au trecut Marea Egee către Grecia s-a redus până la ordinul zecilor. Optimismul oficialilor de la Bruxelles pare a fi nu doar mimat ci şi justificat, o analiză rapidă putând concluziona că eforturile financiare şi logistice din spatele celor 1.500 de funcţionari ai FRONTEX ce vor fi cantonaţi în Grecia (cca. 750 deja prezenţi) îşi demonstrează eficienţa. Europa răsuflă mai uşurată, unii se îmbărbătează chiar că Bruxelles-ul (sau Berlinul, adevărata capitală a UE când vine vorba de migranţi) ar fi produs în sfârşit un acord care să fie eficient. Alţii, nu puţini, atrag atenţia că noul acord nu poate avea efecte benefice decât pe termen scurt şi că el se va transforma curând într-o povară enormă. Fantoma unui reflux de procese intentate la curţile internaţionale de către migranţii returnaţi în Turcia şi de aici în ţările lor de origine sau aiurea pe mapamond este la fel de hidoasă ca şi cea a fluxului de migranţi ce testează astăzi capacităţile constructului European.

Convingerea Uniunii că Turcia trebuie să fie principalul partener în oprirea valului migrator este ea însăşi de natură a sublinia o criză de moralitate. Să iei drept co-gestionar al unei crize umanitare un stat care şi-a făcut un obicei din a încălca drepturile propriilor cetăţeni nu este cea mai bună dovadă a robusteţii Uniunii Europene. Pentru a ţine sub control cei aproape trei milioane de migranţi aflaţi în taberele de pe teritoriul său, Turcia primeşte în urma acordului din luna martie mult peste ce i se cuvenea. O ajută în asta logica de gândire în lungimi de mandate pe care conducătorii UE o adoptă, arareori putând fi identificat pe parcursul crizei o strategie pe termen lung în gestionarea valului de migranţi. Cum spunea însuşi domnul Tusk, „aceasta este o măsură temporară şi extraordinară”.

Cinismul ascuns sub masca pragmatismului cu care UE a venit la masa negocierilor a întâlnit o Turcie hotărâtă să obţină compensaţie pentru toate neajunsurile pe care le-a îndurat stând atâta vreme în anticamera Bruxellesului. În schimbul reprimirii migranţilor expulzaţi din UE după faimoasa schemă unul la unul, a obţinut un proces rapid de liberalizare a vizelor de intrare în UE pentru cetăţenii săi, un buget de 6 miliarde de euro (de două ori mai mult decât a alocat UE pentru securitatea internă pentru intervalul 2014 - 2020), un pachet generos de capitole (5!) din procesul de aderare ce vor fi deschise pentru negociere.

Ce a făcut până acum Ankara pentru a se achita de obligaţii nu este încurajator. Migranţii reprimiţi sunt campaţi într-o tabără deschisă la Kirkraleri, la cca. 50 de km de graniţa cu Bulgaria. Dacă luăm în calcul că aceştia ştiu că îi aşteaptă expulzarea, putem să ne închipuim că disperarea lor va fi cu uşurinţă speculată de reţelele de traficanţi care operează acum la ţărmul mării Egee. De asemenea, exacerbarea răspunsului militar la frontiera cu Siria căruia îi cad victime oameni simpli ce fug din calea unui război cu prea multe tabere pentru a mai putea fi ocolit este departe de valorile Europene pe care ne-am obişnuit să le lăudăm. Dacă păstrăm logica majorităţii covârşitoare a statelor UE care se tem de pătrunderea islamului radical odată cu valul de migranţi, de ce nu ne-am teme de pătrunderea lui facilitat de liberalizarea vizelor pentru cetăţenii turci? Istoria violentă recentă a Turciei ne indică un şir lung de vectori de terorism care aveau asupra lor acte turceşti false (relevant este cazul atentatorilor asupra clădirilor Directoratul General de Securitate din Ankara, din 2013, care potrivit presei turce îşi obţinuseră actele de la ambasada Turciei din Viena, după ce declaraseră date memorate ale altor cetăţeni).

Soluţia alternativă, prin implicarea Balcanilor

Deschiderea manifestată de UE faţă de Turcia nu este greşită în sine, este greşită prin singularizarea acesteia ca partener egal în soluţionarea crizei migranţilor. Eroarea este cu atât mai gravă cu cât se consideră că un acord cu Turcia va fi mai mult decât suficient în oprirea migranţilor.

Da, startul traseului migrator este în Turcia. Acolo este şi situaţia cea mai disperată din punct de vedere umanitar. Dar traseul a primit numele de Culoarul Balcanic pentru că statele din Balcani poartă mare parte din povara menţinerii limitelor umane şi asigurării unei minime demnităţi celor mânaţi spre occident de nenorocirile de acasă. În această lumină, deschiderea arătată de UE pentru Turcia subminează încrederea statelor din Balcani că propriul proces de aderare – cel suspendat în 2014 pentru cinci ani la preluarea Preşedinţiei Comisiei Europene de către domnul Junker -  se va bucura de ritmul de avans dorit. Mai mult, absenţa sprijinului consistent al Uniunii Europene crează spaţii de manevră în geopolitica regiunii ex-iugoslave pentru Rusia şi chiar pentru Turcia. Politica de beggar thy neighbour prin care fiecare dintre statele balcanice a fost mai interesat de a asigura un parcurs cât mai rapid pe propriul teritoriu fără interes pentru povara ce se transferă pe statul vecin, este tot o consecinţă a neincluderii Balcanilor în gândirea strategică la nivelul Bruxellesului.

Statele din Balcanii de Vest - în special Serbia şi FYR Macedonia – ar trebui invitate alături de Turcia să fie parte din procesul de luare a deciziilor în privinţa crizei migranţilor pe care UE îl derulează. În contrast cu multe dintre statele europene, ţările din Balcani sunt mai empatice cu problema migranţilor. Memoria proaspătă a propriei lor nenorociri din timpul războaielor care au rupt Iugoslavia în şase face popoarele balcanice să aibă fondul necesar pentru a se angrena relevant în soluţionarea problemei. O singură condiţie trebuie însă îndeplinită şi aceea este ca occidentul european să nu se închidă, transformând astfel Balcanii în groapa sa de gunoi. Trebuie înţeles că lipsa unei implicări active din partea UE pentru rezolvarea problemei celor câteva mii de migranţi rămaşi pe teritoriul Macedoniei şi al Serbiei după sigilarea graniţei greco-macedoneană poate fi cu uşurinţă speculată de lideri politici din regiune. Vojislav Seselj, liderul radicalilor sârbi proaspăt achitat de ICTY pentru faptele comise în timpul războiului din Bosnia, are încă suficient potenţial toxic pentru subminarea calendarului european al Serbiei. Are şi contextul de partea sa, Serbia fiind în plină campanie electorală parlamentară.

Tot în campanie electorală va intra şi FYR Macedonia, după ce a dizolvat parlamentul la cererea expresă a UE.  În aces caz, precaritatea prezenţei Bruxellesului cu sprijin real în problema migranţilor rămaşi aici este speculată de partidul actualului premier, Nikola Gruevski, cel acuzat de ascultarea în masă a telefoanelor opozanţilor săi politici, cel bănuit că a ordonat emiterea a nu mai puţin de 30.000 de acte de identitate false pentru a putea beneficia de ele în procesele electorale.

La sfârşitul lui 2015, Europa a alocat 17 milioane de euro pentru sprijinirea Serbiei şi Macedoniei în gestionarea valului de migranţi. Fondurile pot fi suficiente pentru acoperirea logisticii procesului. Ce lipseşte aici, la fel ca oriunde pe teritoriul european, sunt politicile unitare care să trateze problema mentalităţilor greşite şi a preconcepţiilor. O populaţie neinformată care consideră că acceptarea migranţilor pe teritoriul naţional reprezintă o ameninţare directă la adresa vieţii şi climatului legii pe teritoriul european conduce inexorabil la ascensiunea naţionalismului şi radicalismului politic. De aici şi până la blocarea mecanismelor europene (cum aproape se întâmplă cu Schengen) de valul de euroscepticism care vine în siajul naţionalismului nu mai este mult.

Cel mai mare val migrator cu care s-a confruntat Europa după cel de-al doilea război mondial a încetinit, cel puţin pentru moment. Efectele lui, însă, vor rămâne vizibile multă vreme după ce el se va fi oprit cu totul. Este nevoie de un proces complet şi complex de re-ajustare a valorilor, de acceptare a unui set complet nou, poate. Oricum, este nevoie ca Europa să accepte că nu poate rămâne unită decât prin implicarea tuturor statelor membre dar şi prin tratarea egală a tuturor vecinilor săi.

Rufin Zamfir este analist la Centrul GlobalFocus, specializat în zona Balcanilor şi în chestiuni de securitate-intelligence.

* Dedicat tatălui meu, a cărui uşă a rămas deschisă tuturor celor la nevoie.