Criza de Identitate a Uniunii Europene

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Spre deosebire însă de SUA, unde există totuşi o naţiune americană, în UE nu există o naţiune europeană, care să asigure un grad înalt de integrare şi să cimenteze o construcţie politică atât de ambiţioasă FOTO Shutterstock
Spre deosebire însă de SUA, unde există totuşi o naţiune americană, în UE nu există o naţiune europeană, care să asigure un grad înalt de integrare şi să cimenteze o construcţie politică atât de ambiţioasă FOTO Shutterstock

„Vechile naţiuni vor trăi în inimile oamenilor, iar dragostea pentru naţiunea europeană nu s-a născut încă, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată“ – această cugetare a filosofului politic francez Raymond Aron ar putea fi un motto pentru criza identitară cu care se confruntă astăzi Uniunea Europeană.

Crearea Uniunii Europene, ca un megaproiect politic transnaţional, a avut ca scop principal stimularea schimbului de mărfuri şi a progresului economic în ţările membre ale UE, în corespundere cu teoria, emisă încă de Adam Smith, potrivit căreia, cu cât e mai mare piaţa tranzacţiilor economice, cu atât e mai mare eficacitatea lor. Un alt scop al creării UE a fost diminuarea influenţei factorului naţional (respectiv naţionalist) în relaţiile dintre state. Trecând prin lecţiile tragice ale celor două războaie mondiale, ambele cu puternice accente etno-naţionaliste, europenii au privit crearea spaţiului comunitar comun ca pe o modalitate de reducere a egoismelor socio-economic şi naţional specifice statelor suverane. Istoricul şi filosoful francez Ernest Renan, marcat de conflictele cronice franco-germane, îşi exprimase încă în secolul XIX viziunea şi motivaţia de a avea o Europă unită: „Vom vedea sfârşitul războiului când locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor...“ [Neumann, 2005, p. 104]. 

Orientându-se spre prioritizarea intereselor economice, arhitecţii Uniunii Europene au mizat pe faptul că bunăstarea generală va duce la o toleranţă generală. A fost o teză perfect raţională. Dar care a subestimat forţa iraţionalului din oameni şi din etnii. Tocmai de aceea, teza cu privire la triumful factorilor economici în crearea unei Europe Unite a fost corectă până la o anumită limită; până la o limită, care, vom vedea, a şi fost deja depăşită.

La o primă analiză a perspectivelor Uniunii Europene ca proiect politic, s-ar părea că putem remarca din start prezenţa câtorva premise pozitive care contribuie la consolidarea europeană: tradiţiile unui schimb economic şi politic; progresul economic constant trăit de toţi membrii UE până acum câţiva ani (până la criza financiară mondială din 2008); aceeaşi, în linii mari, moştenire culturală; religia preponderent creştină; fenotip relativ asemănător (aceeaşi rasă); dorinţa elitelor de a continua dezvoltarea UE; existenţa unei unităţi valutare comune, a unui steag, spaţiu de liberă circulaţie, ce face transparente graniţele.

 Toate bune până aici, pentru că evoluţiei parametrilor socio-economici şi politici i s-a alăturat nu tocmai în mod complementar evoluţia unui cumul de aspecte demografice, migraţioniste, identitare şi etnocentriste în Europa. Anume din cauza imigraţiei şi a naţionalismului puternic înrădăcinat în mentalitatea popoarelor, Uniunii Europene nu îi va reuşi să creeze conştiinţa unei naţiuni comune; iar în lipsa acesteia, nu putem discuta nici despre un viitor de durată al UE. Mai curând, ne putem aştepta la un declin şi o destrămare a Uniunii Europene, mai ales pe fundalul crizelor financiare care o lovesc; factorul financiar constituie, de facto, principalul liant real al UE, şi cu subţierea lui, se desface întregul angrenaj.

Deci, Uniunii Europene nu îi va reuşi crearea unei conştiinţe de naţiune comună. Dar ce este conştiinţa de naţiune? Există două abordări în formularea acesteia. Potrivit primei abordări, naţiunea e constituită din toţi cetăţenii statului, indiferent de originea lor etnică sau rasială; e abordarea liberală sau cetăţenească, civică a conştiinţei de naţiune. Respectiva abordare e proprie pentru Franţa şi Statele Unite ale Americii, unde se cultivă ideea integratoare de naţiune franceză, corespunzător americană. Această concepţie însă concură cu cea de-a doua abordare, clasic naţionalistă, potrivit căreia aşa elemente ca etnia sau naţionalitatea, aceeaşi origine, limbă şi cultură sunt axa şi fundamentul conştiinţei de naţiune. Diverse studii şi analize istoriografice ne fac să credem că locuitorii Europei sunt mai curând adepţii celei de-a doua abordări, etno-naţionaliste, în definirea naţiunii (1). Iar acest fapt constituie deja un argument solid în defavoarea coeziunii UE.

Creatorii noii Europe vor fi nevoiţi să studieze «tendinţele europene comune» şi să proiecteze un mit al originii, să rescrie istoria, să inventeze tradiţii, ritualuri şi simboluri care să creeze o nouă identitate.

Dar de ce ar avea nevoie UE de o conştiinţă de naţiune comună? Pentru că spaţiul vast, controlul resurselor, comunicarea dintre membrii Uniunii, imperativul mobilizării tuturor europenilor, necesită o tot mai mare uniformizare a cetăţenilor UE în plan identitar şi în acest sens conştiinţa de apartenenţă comună este indispensabilă. Acest aspect fusese remarcat de profesorul britanic de ştiinţe politice Montserrat Guibernau, care susţinea că posibila construcţie a Europei impune dezvoltarea unei „conştiinţe naţionale europene“. Cităm din studiul acestui cercetător: „Creatorii noii Europe vor fi nevoiţi să studieze «tendinţele europene comune» şi să proiecteze un mit al originii, să rescrie istoria, să inventeze tradiţii, ritualuri şi simboluri care să creeze o nouă identitate… vor trebui să descopere un ţel comun, un proiect capabil de mobilizarea energiilor cetăţenilor europeni“ [Guibernau, 1996, p. 114, apud Smith, 2002, p. 224]. Altfel zis, vor trebui să impună crearea unei „supraidentităţi“ europene, susţinută de noi markeri identitari, în mare parte inventaţi, creaţi artificial. Aceasta este condiţia „sine qua non“ în calea înfăptuirii celui mai ambiţios proiect pe care şi-l propun oficialii europeni – crearea unei uniuni statale; înţelegându-se foarte bine că fără a fi creată o uniune statală, construcţia actuală a UE nu va fi durabilă şi va suferi de pe urma proceselor centrifuge inevitabile. Aşa cum a afirmat Romano Prodi însuşi, ex-preşedinte al Comisiei Europene, într-un interviu din noiembrie 2008: „Nu există alternativă pentru crearea Statelor Unite ale Europei“ (2).

Există suficiente semnale că respectivul proces e deja în curs de desfăşurare. În iunie 2009, Institutul Viavoice pentru Liberalizare a efectuat un studiu în cinci state-membre de bază ale UE: Italia, Spania, Franţa, Germania şi Suedia, din care reieşea că la acel moment aproape jumătate din cetăţenii acestor state îşi doreau „apariţia unei Europe federale“. Cei mai mulţi dintre susţinătorii ideii se pronunţaseră pentru „un preşedinte european“, „un ministru european al economiei şi finanţelor”, „un ministru de externe”. Ştim, s-a şi trecut la implementarea acestui obiectiv şi a fost desemnat în 2009 şi un preşedinte al UE, şi un ministru de externe. Cu intermitenţe, cauza creării unui super-stat european reapare pe agenda politică a UE, în pofida sfidărilor de ordin financiar care zguduie din temelii acest organism. De exemplu, în 2011, preşedintele României, Traian Băsescu, a readus în atenţia liderilor UE teza privind crearea Statelor Unite ale Europei, ca unică modalitate de a păstra viu acest organism politic continental (3).

Spre deosebire însă de Statele Unite ale Americii, unde există totuşi o naţiune americană, în UE nu există o naţiune europeană, care să asigure un grad înalt de integrare şi să cimenteze o construcţie politică atât de ambiţioasă. De altfel, un susţinător politic al preşedintelui român, publicistul Traian Ungureanu, într-o carte dedicată pericolelor care ameninţă integritatea şi cultura europeană, „Războiul timpurilor“, se arată şi sceptic, şi ironic faţă de soliditatea schelelor pe care se încearcă edificarea proiectului european statal. Găsim la el un pasaj în care acuză Uniunea Europeană că ar fi, de fapt, nedemocratică în esenţă şi-ar impune de sus un proiect care nu se bucură de susţinere de jos, din partea cetăţenilor ţărilor UE: „Deficitul democratic“, admis discret şi terapeutic în discuţiile oficiale despre Proiectul European, e mult mai larg decât s-ar putea înţelege din eufemismele de serviciu. Uniunea se mândreşte cu alegerile europene, dar relevanţa lor e măsurată exact de neprezentarea unei Europe care trimite la urne, în una sau alta dintre naţiunile ei 15%, 20% sau în zilele faste, 30% din alegători. Acelaşi exerciţiu de mimetism democratic se repetă în ritualul referendumurilor. În cazul în care spune „nu“ proiectului european, referendumul se repetă de câte ori e cazul (vezi Danemarca). Dacă referendumul se încheie cu „da“, el devine literă de lege“ [Ungureanu, 2006, p. 87].   

E util să ne amintim aici că în anii 1960 a existat o încercare de creare a unui partid naţional european care să dea ulterior naştere unui Imperiu European (de la Galway-ul irlandez până la Vladivostok-ul rusesc). Unul dintre ideologii acelui proiect fusese politicianul belgian Jean Thiriart. Acesta aspira la crearea unei naţiuni europene unite în jurul naţionalismului de integrare, un veritabil imperiu asemănător celui roman, care să fie pe poziţii egale cu SUA şi China. În opinia lui Thiriart, ideea „Europei cu o sută de steaguri“ sau orice formă de federaţie sau confederaţie europeană ar fi însemnat un eşec pe termen lung al proiectului. Thiriart şi colegii săi au mizat pe un act de voinţă comună a europenilor pentru a realiza unitatea naţională, însă acea tentativă a eşuat din cauza naţionalismului „arhaic“ manifestat atunci de italieni şi germani (4). Va fi de această dată altfel? Va fi în creştere ponderea procentuală şi politică a europenilor care îşi doresc o „Europă federală“?

Vom vedea că, în pofida unui început de proiect transeuropean mult mai promiţător şi cu rezultate impresionante, finalul ar putea fi dezolant. Procesul de creare a Statelor Unite ale Europei este din start supus unor riscuri serioase, iar în consecinţă, eşecului. De ce? Pentru că eşecului în extinderea şi consolidarea Uniunii Europene îi subscriu mai mulţi factori. În primul rând, ca în cazul formării URSS, popoarele antrenate în edificarea UE se află pe propriile teritorii, ori, istoria arată că, în asemenea situaţii, mai devreme sau mai târziu izbucnesc conflicte din cauză că naţiunile ţin să-şi revendice identitatea naţională şi să-şi manifeste spiritul egoist colectiv faţă de imigranţi şi faţă de diverse imixtiuni, inclusiv economice, din afară. E sugestiv că, în una din cărţile sale, fostul disident sovietic Vladimir Bukovski a comparat Uniunea Europeană cu ex-Uniunea Sovietică (URSS), numind proiectul european – EURSS; la fel ca liderii sovietici, liderii europeni încearcă astăzi să astupe lacunele şi să camufleze problemele acestei mega-construcţii statale, autoconvingându-se (citeşte autoamăgindu-se) că proiectul va fi durabil (5).

Conflictele interetnice nu au fost niciodată străine Europei, iar exemplul din anii 1990 al Iugoslaviei este cât se poate de grăitor în această privinţă. Consolidarea statelor-naţiuni a reprezentat o etapa istorică sângeroasă şi popoarele europene rămân până în prezent sensibile cu privire la integritatea şi statutul lor naţional. Aşa cum formulase şi cercetătorul Anthony Smith, în 1998, noua identitate culturală, europeană, care se vrea construită de liderii politici, va trebui să intre în competiţie cu identităţile naţionale puternic înrădăcinate, iar demersurile integraţioniste ar putea să eşueze în încercarea de a atrage afecţiunea şi loialitatea majorităţii cetăţenilor Europei, „care rămân închişi într-un mozaic istoric creat de naţiuni etno-culturale“. Smith afirmă: „Astăzi, naţiunea a devenit norma organizării sociale şi politice, iar naţionalismul – ideologia omniprezentă. Încercările de a construi uniuni supranaţionale nu mai reuşesc să atragă pasiunile şi loialităţile inspirate de naţiuni; chiar şi o «identitate» europeană pare palidă şi fluctuantă pe lângă culturile şi tradiţiile mai vechi, ce alcătuiesc acest mozaic extrem de bogat“. Dacă „naţionalismul este dragoste“, pentru a-l cita pe Michel Aflaq [filosof sirian – n.n.], o pasiune care impune multă angajare, o abstracţiune ca „Europa“ intră în competiţie de pe poziţii inegale cu fiecare naţiune tangibilă şi puternic „înrădăcinată“ [Smith, 2002, p. 202-203, 224]. Europa unită este deci o „abstracţiune“ în viziunea lui Smith.

Specialistul american de geopolitică, George Friedman, analizând perspectivele UE, întreabă retoric: «Cine este gata să moară pentru Uniunea Europeană?»

La mai bine de un deceniu după afirmaţiile lui Smith cu privire la „abstracţiunile“ de la temelia UE, găsim acelaşi scepticism, doar că deja bazat nu pe teoretizări, ci pe realităţi vizibile, din partea politicianului britanic Daniel Hannan, membru al Parlamentului European. Hannan se întreabă: „Cum au putut atâţia oameni deştepţi să greşească atât de grav?“, referindu-se la erorile conceptuale în filosofia construcţiei europene. Potrivit actualilor eurosceptici, ideea că e posibil să construieşti o societate bazată pe principii abstracte, fără a lua în considerare realităţile istorice, sociale şi economice, de parcă membrii acestor ţări ar fi maleabili la infinit, va conduce la un dezastru. S-a greşit din start, dacă s-a considerat că se poate crea o naţiune de europeni care să înlocuiască vechile identităţi naţionale, fiindcă sunt totuşi prea mari diferenţele identitare şi prea nesemnificative elementele comune (6). Iar într-un articol pentru Stratfor, din iunie 2012, specialistul american de geopolitică, George Friedman, analizând perspectivele UE, întreabă retoric: „Cine este gata să moară pentru Uniunea Europeană?“, sugerând că o unitate poate fi constituită doar atunci când este depăşită o criză comună cu eforturi comune, de sacrificiu (7).    

Lipseşte până şi o limbă unică de comunicare; lipsa unei limbi unice împiedicând procesul de liberă comunicare în spaţiul european. Cândva limba latină constituia liantul cultural, religios şi ştiinţific al Europei Medievale. Astăzi, o limbă comună europeană nu există. Ar putea fi engleza, la o adică, însă Germania şi Franţa (fondatoarele UE) vor avea pretenţia de a-şi promova propriile limbi, mai ales că Marea Britanie se retrage precaut şi discret, altfel zis – englezeşte, din proiectul integraţionist european. Lipseşte şi „duşmanul comun extern“, aşa cum l-a avut URSS şi îl mai are SUA. Existenţa unui „duşman comun“ are efectul de consolidare şi mobilizare, ori, în UE, în afara poate a unor elite de la conducere, nimeni nu pare dornic de mobilizare în eventualitatea unei provocări, a unui conflict sau război (criza din Osetia de Sud, din august 2008, a scos în vileag incertitudinile conducerii UE şi confuzia generală în aceste sens). Mai mult – se pare că „duşmani“i sunt identificaţi chiar în interiorul Uniunii Europene, iar acesta e un factor distructiv serios. Statele din vestul Europei privesc cu vădită reticenţă reprezentanţii ţărilor din est, din fostul bloc socialist (criza de acum câţiva ani cu [ne]votarea Constituţiei Europene în unele ţări fiind grăitoare în această privinţă). În plus, migraţia masivă a musulmanilor le induce europenilor o stare de revoltă, care sporeşte neîncetat în tensiune, asocierea imigranţilor cu imaginea de „duşman intern“ riscând să ducă într-un viitor cât se poate de apropiat la violenţe şi confruntări sângeroase în interiorul graniţelor UE.

În cadrul Europei, dar şi în cadul UE, există şi o competiţie de valori şi poziţie ierarhică, de statut politic, o competiţie care niciodată nu va fi sucombată; precum există şi o divizare pe grupuri etno-confesionale. Să privim cu atenţie ce ne demonstrează un concurs aparent apolitic şi menit să unească naţiunile europene – concursul de cântece Eurovision. Inteligenţa conceptului după care a fost creat Eurovisionul nu poate fi ignorată; cetăţenii unui stat nu pot vota pentru reprezentanţii săi la concurs, ci doar pentru reprezentanţii unei alte ţări. Prin acest truc, s-a mizat pe dezvoltarea spiritului internaţionalist, tolerant şi integraţionist în cadrul unei Europe diverse, dar comune. Miza acestui concurs însă a fost atinsă doar parţial, iar în unele privinţe algoritmul votului a surprins. În primul rând, foarte repede s-a constatat că votul de la Eurovision este în general unul etnic, orientat spre reprezentanţii ţărilor vecine sau din acelaşi cadru etno-confesional. Experţii au şi împărţit voturile în câteva categorii: blocuri geografice, etnice, dar şi votul diasporei. În general, votanţii Eurovision sunt repartizaţi în trei blocuri mari: statele nordice, statele balcanice şi fostele state sovietice. Există şi câteva blocuri mici, cum ar fi statele baltice, Moldova şi România, Azerbaijanul şi Turcia, Grecia şi Cipru (8). Iar fiecare ediţie a Eurovisionului nu vine decât să confirme aceste ataşamente şi tendinţe. Deci, în loc să unească, Eurovision contribuie la alimentarea vechilor rivalităţi şi gelozii.

Aceeaşi repartiţie a preferinţelor o vedem de fiecare dată când se organizează olimpiade, campionate şi competiţii sportive internaţionale. Suporterii îşi aleg favoriţii aproape în exclusivitate pe criterii de apartenenţă etnică; de regulă, sunt susţinuţi sportivii din propria ţară, de aceeaşi etnie sau din grupurile etnice apropiate. După cum a observat sociologul american de origine britanică, Michael Mann, „când urmărim Jocurile Olimpice sau alte evenimente şi competiţii (inclusiv cu caracter sportiv) care trezesc în noi emoţii naţional-patriotice, ne este greu să credem că statele naţionale sunt pe cale de dispariţie“ [Манн, 2002].

Există aşadar o conştiinţă europeană? Şi, dacă nu există, va mai putea fie ea edificată? Ori, în lipsa ei, criza de identitate a UE se va transforma în falimentul UE.

(Va urma).


Surse bibliografice:

1.    Us and Them. The Enduring Power of Ethnic Nationalism // by Jerry Z. Muller. Foreign Affairs. March/April 2008 / http://www.foreignaffairs.com/articles/63217/jerry-z-muller/us-and-them

2.    Романо Проди: "У нас нет альтернативы образованию Соединенных Соединенных Штатов Европы" // Гемперле Р., Бишоф Ю. Inopressa: Иностранная пресса/Neue Zürcher Zeitung / http://www.inopressa.ru/nzz/2008/11/20/16:24:06/prodi

3.    Traian Băsescu vrea crearea Statelor Unite ale Europei // de Carmen Vintilă. Evenimentul Zilei. Thursday, 18 August 2011 / http://www.evz.ro/detalii/stiri/seful-statului-sustinea-crearea-statelor-unite-ale-europei-942237.html

4.    Jean Thiriart, théoricien de la révolution européenne // Christian Bouchet. voxnr.com. Vendredi, 13 Septembre 2002 / http://www.voxnr.com/cc/d_thiriart/EpFEApyppZjiiYItJf.shtml

5.    The Coming Collapse of the European Union // by Guy Millière. January 3, 2012 / http://www.stonegateinstitute.org/2722/european-union-collapse

6.    The Coming Collapse of the European Union // by Guy Millière. January 3, 2012 / http://www.stonegateinstitute.org/2722/european-union-collapse

7.    Spain, Debt and Sovereignty // By George Friedman. June 12, 2012 / http://www.stratfor.com/weekly/spain-debt-and-sovereignty

8.    Moldova ignorată de CSI, iar România — de Balcani // 17 mai 2009 / http://universfmnews.ucoz.com/news/2009-5-17-1098-0-

•    Guibernau M. Nationalisms: The Nation-State and Nationalism in the Twentieth Century. Cambridge: Polity Press. 1996.

•    Neumann V. Neam, popor sau naţiune. Despre identităţile politice europene. Ed. A II-a. Curtea Veche. Bucureşti, 2005. 232 p.

•    Smith A.D. Naţionalism şi modernism. Chişinău. Epigraf. 2002. 280 p.

•    Ungureanu T. Războiul timpurilor: declin occidental şi asediu Islamic. Bucureşti. Humanitas. 2006. P. 248.

•    Манн М. Нации-государства в Европе и на других континентах: разнообразие форм, развитие, неугасание // Нации и национализм. М.: Праксис, 2002.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite