Criza europeană a imigraţiei, reacţia siriană a Kremlinului, războiul multipolar din Siria şi limitele deciziilor militare ale preşedintelui Vladimir Putin

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
imigranţi pe Marea Mediterană
imigranţi pe Marea Mediterană

Europa este blocată fără soluţie în ciocnirea civilizaţiilor. SUA a ezitat să intervină în Siria, în schimb Rusia a devenit vioara întâi în geopolitica internaţională şi îşi clamează dreptul de mare putere globală acţionând militar în vecinătatea estică şi sudică UE. Siria a devenit terenul unei confrutări ruso-americane pentru preluarea controlului asupra Orientului Mijlociu. Fiecare are de partea sa propria coaliţie.

Criza refugiaţilor bântuie cancelariile din Europa Centrală şi de Est. Declaraţiile oficialilor au scăpat de sub control. Poziţile naţionale faţă de criză se schimbă de la o zi la alta. Negocierile din spatele uşilor fac ca cei care erau împotrivă să devină pentru. Occidentul este într-o situaţie delicată provocată de zecile de imigranţi care-şi caută adăpost în marile oraşe vest europene. Graniţele se apără cu garduri de sârmă ghimpată şi cu armata. Criza – vrem, nu vrem – se apropie de graniţa naţională a României. Patru ani şi jumătate de inacţiune a Occidentului în faţa unei tragedii umane de proporţii uriaşe, precum cea din Siria, nu puteau să rămână fără pedeapsă. Occidentul a eşuat în relaţia cu Siria şi Libia şi a intrat în faza decontului. Ce vom face?

Robert Kaplan susţine în cartea sa „Răzbunarea Geografiei: Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului”[1],  că, pentru a înţelege evenimentele curente – conflictele religioase, războaiele, instabilitatea politică –, e de ajuns să aruncăm o privire asupra hărţii. Harta, este de părere Kaplan, ne oferă primele indicii pentru a discerne o logică istorică legată de ce are să urmeze. Cu ajutorul hărţii Kaplan explică situaţii actuale diverse, precum: 

De ce Teheranul manifestă influenţă de la Marea Mediterană şi până în Afghanistan şi că actualul regim iranian va cădea fiindcă nu este sincronizat cu istoria iraniană; De unde vin cinismul şi paranoia Rusiei şi ale lui Putin; De ce puterea Chinei este de necontestat, cum de ar putea deveni China superputerea Asiei şi de ce are de înfruntat totodată mişcările sociale interne; De ce vede Balcanii (de Vest) ca pe o trecere de la civilizaţia Europei Centrale spre sărăcia şi violenţa Orientului Mijlociu, pe o axă a conflictelor care începe în Bosnia şi ţine până la Bagdad.

Dilema Europei la valul de imigranţi?

Numărul actual al refugiaţilor este descurajator pentru o Europă a cărei normalitate nu a fost clintită de peste 70 de ani, de la finele celui de-al II-lea Război Mondial. În primele 8 luni ale anului 2015, în jur de 400 de mii de refugiaţi au intrat în Europa în mare parte prin Italia şi acum prin Turcia, Grecia, Macedonia, Serbia şi Ungaria. Un fapt este clar: imigraţia nu este nouă, noi sunt volumele mari de oameni la care s-a ajuns.

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie din Geneva a estimat că peste 2.500 de imigranţi au pierit în valurile Mediteranei în aceste 8 luni ale lui 2015. Actuala migraţie ridică o dilemă morlă pentru Europa pe care filozofii o denumesc alegerea tragică. Dezastrul acestei treceri în bărci pescăreşti vechi sau de cauciuc a Mediteranei trezeşte sentimente care nu pot fi ignorate. Imaginile video şi pozele fac parte dintr-o manipulare subtilă a unei media subjugată uneori unor forţe anti-europene sau mai bine zis a unui fel special de manipulare denumită de generalii ruşi Maskirovka. Durerea acestor sărmani este mare şi acesta este adevarul, dar manipulare duce spre demolarea valorilor democratice ale unei Europe neconsolidate şi măcinată de interese naţionaliste. 

Astfel de imagini tragice aduc cu ele provocări descurajatoare pentru o Europă în recesiune care luptă cu un nivel ridicat de şomaj, cu posibile atacuri teroriste, cu istabilitatea politică şi economică a unei ţări membre a zonei euro şi a spaţiului Schengen precum Grecia. Ce a stimulat această imigraţie în primă fază? Xenofobia. Am avut peste 200 de atacuri ale caselor azilanţilor din Germania în acest an, atacuri descrise de Cancelarul Angela Merkel ca pe un lucru care „nu-i aduce nimic bun Germaniei”. Turcia a întredeschis doar puţin uşa de la taberele de refugiaţi arătând lumii întreaga slăbiciune, ipocrizia şi laşitatea. Liderii europeni care au tolerat  disperarea unei naţiuni şi care au asistat tăcuţi ani în şir la atrocităţile produse de guvernul sirian şi de teroriştii Statului Islamic nu mai ştiu cum să procedeze împârţind felii din grupurile de refugiaţi între statele membre peste voinţa acestora. Uniunea Europeană pare K.O. în faţa crizei imigranţilor. Este nevoie de o regândire a întregii legislaţii comunitare inclusiv a Tratatului de la Lisabona, care să readucă în poziţia de actor global o Europă dezbinată şi lipsită de cooerenţă. Aici poate România ar avea un cuvânt de spus. „Cotele obligatorii” îmi aduc aminte de planul Valev – un proiect de organizare economică a ţărilor comuniste est-europene care prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite ramuri de producţie, României revenindu-i rolul de ţară preponderent agricolă. Planul nu a fost adoptat, fiind puternic contestat de România. Acum România s-a alăturat Grupului de la Vişegrad. A făcut bine sau nu? Polonia a renunţat subit la opoziţia faţă de planul Comisiei Europene privind distribuţia migranţilor. O fi negociat ceva special Varşovia?

image

Întrebări fără răspuns

Într-o lume plină de tragedii ce fel de alegeri va trebui să facă o societate umanitară ca să-i asiste pe aceşti nevoiaşi? Sunt aceştia obligaţi să-i accepte pe toţi care vor să vină la ei indiferent de efecte? Cine stabileşte definiţia refugiatului, a azilantului şi a migrantului? Convenţiile? Migraţia la ora actuală trebuie înţeleasă ca un fenomen răspândit cu consecinţe incalculabile. Mai mult de un miliard din cele şapte miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 1,25 USD/zi. Riscându-şi viaţa sirieni, libieni, afgani sau irakieni plătesc traficanţii pentru a-i duce spre o lume a speranţei. Există o psihoză a refugiaţilor printre statele Uniunii Europene. România nu face excepţie. Media exacerbează această criză prin reportaje de la faţa locului şi prin povestirile unor refugiaţi. Câţi dintre sirieni fug din calea ISIS şi câţi din calea lui Assad? ISIS a omorât peste 1800 de sirieni în condiţii atroce dar şi guvernul de la Damasc a omort sirieni, peste 11000 de suflete în bombardamente sau prin utilizarea de gaze toxice. Din 23 de milioane de sirieni jumătate au părăsit ţara şi se află în zona limitrofă sau au luat calea pribegiei spre Europa. În schimb, raportul Eurostat arată că patru din cinci refugiaţi care intră în Europa mint că vin din Siria. Din cei 213.000 de migranţi sosiţi începând cu luna aprilie 2015 conform raportului oficial 27.000 vin din Afghanistan 17.700 sunt albanezi, iar 13.900 provin din Irak. Dintre refugiaţi numai 20% sunt sirieni, adică 44000. Şi încă un lucru pe care ar trebui să-l spunem: atunci când o populaţie se refugiază din calea războiului, dacă situaţia este foarte gravă, o face cu căţel şi cu purcel. Cu alte cuvinte, nu pleacă doar bărbaţii, pentru că ar fi o ticăloşie extremă să îşi abandoneze soţia, mama, sora sau copiii în mâinile duşmanulu. Or refugiaţii noştri sunt într-o majoritate covârşitoare bărbaţi, iar acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri(!?). Unde le sunt familiile? Le-au abandonat sau nu sunt atât de refugiaţi pe cât s-ar dori să se creadă? Cum se comportă aceşti migranţi? Din relatările de presă sau din cele de pe reţelele sociale au o agendă proprie, se deplasează pe unde vor în statele europene şi fac ce vor. Credeţi că aceşti oameni vin în Europa să se adapteze la specificul local? Nu! Ei vin să-şi impună cultura, într-un plan al islamizării Europei care e de mult timp pe masa unor lideri arabi (foşti sau actuali)! Şi fac scandal dacă nu li se va permite acest lucru. Nu sunt rasist şi nici nu-mi doresc să fiu, doar mă întreb: care este de fapt realitatea acestei migraţii intempestive? Poate că incapacitatea de a oferi locuri de muncă unei populaţii cuprinse între18 şi 35 de ani, în mod sigur războiul, face din aceşti o masă de manevră teribilă.

Ungurii au ridicat garduri de sârmă ghimpată şi au sfârşit prin a-i prelua pe imigranţi cu maşina de la graniţa cu Serbia şi a-i duce la graniţa cu Austria învâţând această procedură de la vecinii sârbi care-i preiau de la graniţa cu Macedonia şi-i duc la graniţa cu Ungaria. Acesta este noul standard aplicat la ora actuală în Balcani, cel care înlocuişte(!?) reglementările Dublin II. Toate acestea ridică unele întrebări despre soliditatea proiectul european incluzând două tratate fundamentale Tratatul de la Roma din 1957 şi Tratatul de la Maastricht din 1992 (aici includem şi alte documente precum Directiva privind libera circulaţie din 2004, Convenţia Schengen din1990, Tratatul de la Amsterdam din 1997 şi Reglementările de la Dublin din 2014). Documentele enumerate mai sus garantează  circulaţia forţei de muncă şi a cetăţenilor europeni pe continent, au desfiinţat graniţele – ceea ce a fost considerată ca o mare realizare a Comisiei Europene, şi au creat un sistem reglementat de înregistrare a solicitărilor de azil în prima ţară în care s-a intrat în zona UE. Ce constatăm? Că toată această arhitectură de legi nu lucrează în faţa puhoiului de refugiaţi care asaltează Europa şi conform celor declarate de fostul premier portughez, António Guterres, actualmente Înaltul Comisar ONU pentru refugiaţi, „ameninţă sistemul de ajutor umanitar pe care Europa l-a construit cu mare greutate“. Statele membre UE au început să ia măsuri de reinstalare a controlului la graniţă. Politicieni de extremă dreptă critică politicile de imigrare europene şi cer reanalizarea lor. Nu am trait cu atâtea garduri de sârmă ghimpată întrestate nici pe vremea cumplitului Război Rece. Lideri europeni înţeleg faptul că actuala situaţie implică provocări morale şi poziţii politice sensibile. În primul rând ei pot spune şi face numai ceea ce este benefic în rezolvarea situaţiei. De aceea ni se pare că avem o problemă cu poziţia Cancelarului Merkel de astăzi. Putea face altceva decât ce a făcut până acuma? Guvernul german a fost unul care a acceptat de-a lungul timpului să acorde ajutorul umanitar necesar refugiaţilor (sunt peste 7 milioane de musulmai rezidenţi în Germania). Problema este că aceste soluţii de rezolvare a situaţiei pot duce la rezultate viitoare complicate. Ne aducem aminte de marea migraţie a cubanezilor în SUA aşa numita Mariel boatlift  (cubanezii au emigrat începând cu 15 aprilie şi până în 31 octombrie 1980 când cele două state Cuba şi SUA au încheiat un acord de oprire a exodului refugiaţilor) atunci când 125.000 de cubanezi (Fidel Castro a scos din închisori şi din spitalele de psihiatrie zeci de cubanezi pe care i-a suit în bărcile de refugiaţi) au trecut marea în Florida stimulaţi şi de ajutorul umanitar promis de preşedintele Jimmy Carter. Ce a urmat? Jimmy Carter a pierdut alegerile prezidenţiale în favoarea lui Ronald Regan.

Ce remarcăm în această migraţie?

Refugiaţi caută cele mai bune soluţii în ţările care au o politică umanitară favorabilă lor, precum Germania şi Suedia. În al doilea rând migraţia la nivele ridicate duce la probleme mari pentru partidele politice în propriile ţări. Astfel, în anii 90, Social Democraţii din Germania au plătit un preţ mare fiind sancţionaţi de alegători pentru că au susţinut reformele propuse de Creştin Democraţii din Germania ca răspuns la o creştere haotică a numărului de azilanţi. 10 ani mai târziu guvernul Laburist din Marea Britanie a suferit de pe urma aprobării accesului nelimitat la piaţa muncii pentru ţările din Estul şi Centru Europei care aderaseră la UE în 2004 (au estimat o cerere de 13.000 de migranţi şi au constatat că au primit 750.000). Deci dacă votanţii vor considera că politicienii nu fac ceea ce trebuie pentru oprirea acestui val atunci cei favorizaţi vor fi naţionalişti şi cei care vor diminuarea politicilor umanitare în propriile ţări.

În al patrulea rând ajutor financiar acordat de UE celor trei state din jurul Siriei (Turcia, Iordania şi Liban) a fost mai mult simbolic (41% din 1,3 miliarde solicitate de factorii responsabili ai ONU- ajutorul a scăzut la 13$ pe lună/persoană iar 184 de clinici deţinute de Organizaţia Mondială pentru Sănătate în Irak au fost închise lăsând 3 milioane de irakieni fără asistenţă medicală). În al cincilea rând acţiunile împotriva grupurilor de traficaţi trebuie reanalizate şi coordonate cu mare eficienţă pentru lichidarea acestora înainte ca mare parte a profiturilor din această acţiune să ajungă în mânile celor care coordonează ordinea publică. În al şaselea rând este necesară realizarea unor zone de primire şi triere a migranţilor pe continentul African eventual în Nigeria (un hotspot pilot va fi construit la Agadez sub egida Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie) loc de unde ar urma ca aceşti în funcţie de situaţia lor să fie transferţi în alte ţări din zona europeană. Pentru Europa se duc negocieri cu Albania şi Bosnia. Abu Mahmoud fost medic în oraşul Aleppo şi aflat pe lista Interpolului a devenit numărul unu în traficul de sirieni spre Europa el însuşi fiind un astfel de refugiat în Turcia. 

În opinia sa numarul mare de refugiati ajunşi în ultimele luni în Europa se datorează politicii guvernului grec de a-şi deschide graniţele. Conform spuselor acestuia pentru publicaţia britanică „The Telegraph”: 

Este mai greu sa ajungi în Grecia, însă după ce ai ajuns aici, este uşor să traversezi Europa pentru că graniţa este deschisă. Abu Mahmoud a vorbit şi despre preţurile practicate: să ajungi în Grecia costă 1.100 de dolari de refugiat, în Germania poate ajunge la 2.000 de euro, iar Suedia şi Norvegia, la 3.000-4.000 de euro – conform cotidianului „The Telegraph”. Trimisul special al AGERPRES la Atena, Ionuţ Mareş, spunea: Piaţa Victoria din capitala elenă Atena a devenit din luna august locul unde imigranţii din Orientul Mijlociu, în majoritate covârşitoare fugiţi din Afganistan, despre care spun că este zonă de război, se strâng şi aşteaptă în aer liber câteva zile, în special pentru a primi bani de la rudele din ţară sau din diaspora şi a-şi putea continua drumul lung spre Europa Occidentală.

De unde a început criza refugiaţilor?

De la războiul civil din Siria. În cei patru ani de război lucrurile au devenit din ce în ce mai complicate, iar Siria a devenit epicentrul unui Război Rece ruso-american, o variantă modernă a celui încheiat în 1990. Eforturile opoziţiei siriene în frunte cu Armata Siriană Liberă au fost deşarte, câştigătorul în Siria fiind Statul Islamic şi Bashar al-Assad, allawitului de la Damasc (ramură a şiiţilor), dictator de religie minoritară într-o ţară în care aproximativ 73% din locuitori sunt sunniţi (15% şiiţi şi 12% alte etnii).

Haosul actual din Orientul Mijlociu este o consecinţă a luptei religioase dintre suniţi şi şiiţi de-a lungul istorie, o consecinţă a împărţirii Orientului Mijlociu în state artficiale (Acordul Sykes–Picot din 1916 o înţelegere secretă între guvernele Angliei şi Franţei, cu aprobarea Imperiului Rus care venea să definească sferele de influenţă şi control privind teritoriile care urmau să fie extirpate din trupul „Omului bolnav”, sintagma care reprezenta Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial), o consecinţă a reîmpărţirii sferelor de influenţă între Turcia, Arabia Saudită şi Iran, o consecinţă a inexistenţei unui stat kurd indedependent a cărui populaţie este răspândită în Siria, Turcia, Irak şi Iran (în jur de 26 milioane).

Aşa a apărut Statul Islamic ca urmare a unei guvernări lipsită de toleranţă faţă de suniţi la Bagdad, a unei Turcii care este procupată să-i zdrobească pe kurzi (în fond cei mai curajoşi şi mai dedicaţi luptători anti-ISIS din toată regiunea), într-un război de guerilă urbană în care armata turcă este lipsită de experienţă, mai repede decăt să stabilizeze situaţia din Siria. După negocieri extrem de lungi SUA şi Turcia au încheiat un acord privind utilizarea bazei de la Incirlik şi formarea unei zone tampon de securitate în nordul Siriei, zonă eliberată de ISIS, unde se are în vederea construcţiei ulterioară a unor tabere de refugiaţi care să scadă presiunea imigraţiei asupra Turciei (în tabere în Turcia se aflau înaintea actualei migraţii peste 2 milioane de sirieni şi irakieni). În acest contex celălalt jucător important din regiune, Iranul, ar acţiona împotriva ISIS cu hotărâre, dar ce te faci dacă acest fapt ar trezi sensibilităţile lumii sunnite, în special ale Arabiei Saudite şi în mod sigur ar compromite încă labilul acord agreat cu marile puteri pe dosarul nuclear iranian.

Orientul Mijlociu este locul unde fiecare joacă propriile cărţi, iar Washingtonul încearcă să ţină balanţa de putere care la ora actuală se înclină spre Rusia. De ce? Pentru că ruşii sunt cu armata în Siria iar administraţia Obama mai are un singur an de guvernare dedicat conform cutumelor americane viitoarelor alegeri prezidenţiale, dar şi problemelor interne. Rusia a speculat slăbiciunile şi lentoarea decizională a Occidentului şi încearcă să puncteze strategic în Siria, urmând probabil să fie prima care va desfăşura operaţiuni militare efective împotriva inamicilor lui Assad (opoziţia siriană şi probabil ISIS) de pe teritoriul Siriei. Şi să nu uităm că Moscova a declanşat criză ucraineană şi tot Moscova îl vrea pe Assad la conducerea Siriei. Una dintre consecinţele acestora două este şi criza migranţilor.

Prezenţa Rusiei în Siria – „Russian boots on the ground” (armata rusă a pus cizma în teritoriul Siriei)

Al doilea front al Noului Război Rece se deschide în Vecinătatea Sudică a UE şi se alătură celui deschis în Vecinătatea Estică în Ucraina. Această situaţia este totuşi diferită faţă de cea din primul Război Rece, pentru că de data aceasta nu este vorba de un război bazat pe ideologii, ca în deceniile trecute, ci mai degrabă este bazat pe o competiţie Occident-Rusia pentru adjudecarea supremaţiei şi influenţei în Siria (de tipul „cine rezolvă primul problema în Siria va avea cuvântul cel mai greu după aceea”) şi implicit în Orientul Mijlociu. 

Spre deosebire de Occident, care doreşte combaterea terorişilor din Statul Islamic, ruşii vor combaterea, la fel ca şi Assad, a tuturor opozanţilor regimului de la Damasc inclusiv a Armatei Libere Siriene şi a formaţiunilor de opoziţie ce gravitează în jurul acesteia pe care le consideră terorişti la fel ca şi pe ISIS. 

Colaborarea politică a Rusiei cu Siria a debutat în 1971 prin crearea primei baze militare sovietice din Marea Mediterană, în portul sirian Tartus. În acelaşi timp flota sovietică mai crea puncte de sprijin naval importante în Egipt, Ethiopia şi Vietnam. În 1977 baza de sprijin din Alexandria şi cea de la  Mersa Matruh au fost evacuate şi tehnica mutată în portul Tartus transformat în Punctul de sprijin tehnico-material/ Divizia nr. 720, un loc unde se repară şi se realimentează navele aflate în misiune în Mediterană. Facilitatea condusă de personal rusesc găzduieşte actualmente nava atelier din clasa Amur, PM-138 utilizată la întreţinerea navelor ruseşti. Portul Tartus poate primi patru nave militare de dimensiuni medii în zona portuară destinată operaţiunilor navale ruseşti în schimb nu poate găzdui nave de peste 129 metri lungime precum fregatele din clasa  Neustrashimi sau distrugătoarele din clasa Udaloi de 163 de metri, cu atât mai puţin crucişătoarele din clasa Slava(186,4 metri), Kirov(252 metri) sau Kuzneţov (305 metri). Baza navală Tartus face parte acum din Comandamentul Flotei Mării Negre şi constă, la ora actuală, din două docuri flotante, un depozit de materiale şi alte facilităţi necesare efectuării întreţinerilor şi cazării personalului. De când Rusia a scutit de la plata datoriei financiare Siria (aproximativ 3/4 din datoria de 13,4 miliarde USD adică 9,6 miliarde USD) Moscova a devenit singurul furnizor de armament al Damascului începând cu anul 2006, acest la rândul lui a aprobat ca prezenţa rusă în Tartus să fie consolidată.

În 2008 odată cu războiul din Georgia şi răcirea relaţiilor dintre Federaţia Rusă şi Occident preşedintele Assad a aprobat conversia într-o bază navală permanentă rusescă a portului Tratus acceptând şi accesul navelor cu gabarit mai mare. Portul Latakia a fost construit cu sprijinul Arabiei Saudite în 1951 când s-au alocat 5 milioane de USD pentru amenajarea facilităţilor portuare. În 1973 în largul acestui port a avut loc prima confruntare dintre marina israeliană şi cea siriană cu prilejul războiului de Yom Kippur. A fost o batălie navă de dimensiuni mici dar care a folosit pentru prima dată rachete navă-navă, nave sovietice din clasa Osa dotate cu rachete anti-navă şi echipamente care asigurau măsuri de război electronic.    

Cooperarea Rusia – Iran în Siria

Creşterea prezenţei trupelor ruseşti şi iraniene în Siria este rezultatul întâlnirii dintre liderul militar iranian generalul Qasem Soleimani cu preşedintele Vladimir Putin şi ministrul Apărării generalul Sergei Shoygu la Moscova, în august 2015 aşa cum au anunţat surse ale Fox News. Rezultatul se vede astăzi în ridicarea construcţiilor militare din zona portului Latakia/Siria. Conducătorul forţelor iraniene Quds a trimis în zilele de început ale lunii august numeroase contingente de militari iranieni în Siria. Toate aceste au ca scop protecţia lui Assad faţă de grupările militare de opoziţie şi faţă de ISIS. În acelaşi timp dronele şi avioanele de vânătoare ruseşti survolează nordul Siriei unde se află zonele ocupate de opoziţia siriană. Transportoarele blidate de tipul BTR-82A aduse recent în Siria, sunt aparent deja implicate în luptele împotriva opoziţiei siriene. Un nou turn de control al zborului a fost construit pe aeroportul Bassel al Assad din Latakia unde au mai fost efectuate lucrări de mărire a pistelor de aviaţie pentru a putea primi avioanele cargo ale armatei ruse dar şi noi piste pentru elicoptere. Au fost aduse şi echipamente de protecţie anti-aeriană de tipul Pantsir-S1 (codificarea NATO fiind SA-22 Greyhound) un sistem de rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune utilizat împotriva avioanelor de vânătoare, a elicopterelor de atac, a muniţiei de precizie, a rachetelor de croazieră dar şi împotriva UAV-urilor. De asemenea o serie de trasporturi efectuate de avioanele ruseşti Antonov 120-Condor au adus diferite echipamente militare de comunicaţii şi arme pentru infanterie, logistică şi militari ruşi la Latakia. Soldaţii ruşi destinaţi acţiunilor din zonă fac parte din Brigada Marină 810 staţionată în Crimeea şi care au ca misiune protecţia instalaţiilor militare ruseşti dislocate în zonă. Două nave de debarcare una din clasa Aligator şi una din clasa Ropucha (din Brigada 197 a Flotei Mării Negre) au ajuns în portul Latakia cu trupe şi echipamente militare. Alte 22 de nave militare de toate tipurile se îndreptă către Siria. Ruşi au prepoziţionat, de asemenea, 10 tancuri T-90 în jurul aeroportului de la Latakia pentru a-şi proteja trupele (în jur de 200 de militari) dar şi pistele care sunt în reconstrucţie. Rusia a început să conducă operaţiuni aeriene în Siria pornind la supravegherea anumitor zone cu drone (28 de drone sunt dislocate la Latakia). De asemenea, au fost dislocate în Latakia (sursă New York Times), alături de 18 elicoptere de atac 12 de avioane Su-24 Fencer (avion de bombardament şi atac la sol) , 20 de avioane Su-25 (suport aerian al trupelor de uscat similar lui A-10 Thunderbolt de la americani) avioane Su-34, avioane SU-30 SM Flankers şi patru avioane de realimentare în zbor Il 78.

În mai 2015 generalul iranian Soleimani a fost în Siria pentru a pregăti preluarea centrului de comandă al armatei siriene. Ofiţerii sirieni au devenit ajutoare în camera operaţională a propriei armate. Assad a pierdut mult teritoriu în ultimele luni iar atât ruşii cât şi iranieni (pentru care Siria este punte de legătură cu Hezbolahul din Liban) nu tolerează o astfel de situaţie. Rebelii Jabhat al-Nusra au preluat controlul provinciei Idlib iar aceasta este graniţă cu zona Latakia fiind a doua provincie după Raqqa care iese de sub controlul Damascului. Assad are nevoie de ajutoare şi la graniţa cu Libanul unde a cerut sprijinul formaţiunilor Hezbollah pentru a zdrobii rezistenţa Frontului Nusra (Jabhat al-Nusra) şi al ISIS în Qalamoun.

Nu ştim dacă combinaţia ruso-iraniană va fi victorioasă în păstrarea lui Assad dar în mod sigur ISIS nu va ceda iar războiul civil va mai dura cel puţin un an. Rusia are două obiective în Siria: să controleze singura bază navală rusească din Mediterană şi prin această să proiecteze puterea navală în Vecinătatea Sudică a Europei. Drept urmare o confruntare cu ISIS este mai puţin probabilă momentan în schimb este sigură o confrutare cu opoziţia siriană înarmată şi pregătită de SUA.

„Dezescaladarea“ (deconfliction termen folosit de Pentagon) conflictului SUA-Rusia

Săptămâna trecută oficiali din Pentagon şi din Ministerul Apărări al Rusiei au început discuţii preliminare pentru dezescaladarea (deconfliction) situaţie din Siria. SUA şi Rusia au încetat relaţiile militare bilaterale în martie 2014. Pe 18 septembrie secretarul Apărării Ash Charter şi ministrul Apărării rus Sergei Shoigu au avut o convorbire telefonică de 50 de minute pe tema dezescaladării militare în Siriei şi a combaterii ISIS. Nivelul discuţiilor între cele două părţi rămăne încă neclar. Nu ştim propunerile EUCOM sau CENTCOM referitor la situaţie şi se fac astfel numai speculaţii. Cert este că forţele ruseşti sunt la 160 de km de teritoriul ISIS de lângă Aleppo unde SUA derulează operaţiunile militare. SUA foloseşte spaţiul aerian sirian pentru lovituri împotriva ISIS. În acelaşi spaţiu aerian zboară avionele cargo ruseşti, dar şi cele de vânătoare,existând astfel pericolul din Războiul Rece de a se întâlni în câmpul de luptă avioane inamice. Amândouă ţările afirmă că sprijină lupta împotriva ISIS dar prezenţa ruşilor clar impiedică acţiunile aviaţiei americane. Josh Earnest, purtătorul de cuvânt al Casei Albe declara că sprijinul Rusiei către Assad nu face altceva decât să destabilizeze şi să fie contraproductiv. În schimb purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, John Kirby, declara că obiectivul Rusiei în Siria rămâne neclar.  Casa Albă încercă să discute despre situaţia actuală cu Kremlinul.

Relaţia SUA – Rusia

Marile puteri occidentale au crezut că se pot eschiva în faţa unui război civil devastator purtat în Siria dar şi a consecinţei acestuia ascensiunea Statului Islamic. Erorile strategice se răzbună, factura colectivă crescând de la o zi la alta. Rusia vrea din nou la masa decizională a politicii globale alături de SUA. Ultima discuţie dintre preşedintele Obama şi preşedintele Putin a avut loc acum mai bine de un an la Beijing şi a durat nu mai mult de 15 minute. Cei doi au mai avut întâlniri reci, fără o planificare prealabilă şi o discuţie telefonică odată cu escaladarea crizei ucrainiene. Urmează ca luna acesta cei doi să se afle în acelaşi oraş, New York, la sesiunea de toamnă a ONU în timp ce situaţia din Siria escaladează spre o zonă incertă. Recentele desfăşurări de echipamente în Siria au adus în atenţie un conflict care a dominat administraţia Obama de când Putin s-a reântors la preşedinţia Rusiei: angajarea constructivă a Rusie sau izolarea ei. O întâlnire oficială între cei doi ar fi de fapt o recunoaştere a politicii preşedintelui Putin şi nu găsirea unei soluţii la cele două crize. Ce se va întâmpla vom vedea în curând.  Rusia îl susţine pe Assad şi declară că este singura forţă capabilă să distrugă ISIS, iar SUA cere de doi ani plecarea de la guvernare a acestuia susţinând opoziţia care luptă atât împotriva lui Assad cât şi a ISIS. La Dushanbe/ Tajikistan, la o conferinţă regională privind problemele de securitate, preşedintele Vladimir Putin declara: noi sprijinim guvernul sirian în lupta sa împotriva unei agresiuni teroriste  şi îi oferim şi îi vom oferi echipamente şi asistenţă militară şi chemăm şi alte ţări să ni se alăture  adâugând că fără un rol activ jucat de autorităţile politice şi militare siriene, fără ca armata siriană să lupte împotriva ISIS în teren este imposibil să elimini teroriştii din ţară şi din regiune. Media rusă este pregătită pentru transmiterea unui interviu cu Assad. Cert este că administraţia Obama a fost surprinsă de mutarea făcută de Kremlin în Siria, secretarul de Stat al SUA,  John Kerry, vorbind de trei ori în săptămâna precedentă cu omologul său rus Sergei Lavrov despre inutilitatea deschideri unui nou front militar în Siria. Discuţiile despre o întâlnire Obama-Putin la ONU sunt atât pro cât şi contra. Preşedintele Obama a acţionat cu fermitate pentru izolarea preşedintelui Putin în cazul violării suveranităţii Ucrainei ori o întâlnire acum ar a putea fi interpretată ca o slăbiciune. Preşedintele Obama nu aşteaptă nimic pozitiv de la preşedintele Putin. Întâlnirea cu cel mai puternic om din Rusia l-ar arăta pe preşedintele Obama ca un om slab-spunea fostul ambasador american în Ucraina John Herbst, actualmente la Consiliul Atlantic din Washington. Un analist militar rus Aleksandr Golts, a scris în Moscow Time, că speră în formarea unei coaliţii care să elibereze Rusia din izolarea internaţională cauzată de anexarea Crimeei şi de războiul din estul şi sudul Ucrainei făcând ca să se vorbească, din nou, cu respect, despre Rusia. Obama şi cu Putin nu s-au mai întâlnit într-o discuţie din 2009, Putin caracterizându-l pe Obama ca un om slab iar Obama caracterizându-l la rândul său pe Putin ca un om violent, conform celor declarate de consilierii celor doi sau de analiştii acreditaţi în cele două capitale. Obama a anulat întâlnirea din 2013 atunci când trădătorul Edward J Snowden a primit azil în Rusia. După anexarea Crimeei preşedintele Obama a luat decizia de a sta deoparte faţă de preşedintele Putin. Cei doi au avut întâlniri numai în cadrul unor summituri regionale şi au discutat 15 minute la sărbătorirea zilei Victorie în Franţa în 2014. Ultima convorbire a fost una telefonică în iuli 2015 când Rusia s-a alătura Chinei şi SUA pentru realizarea acordului nuclear cu Iranul.   Şi totuşi oficiali americani îşi amintesc de întâlnirea din mai 2015 între secretarul de Stat, John Kerry, un susţinător al reluării discuţiilor cu Rusia, şi preşedintele Putin la Sochi având ca temă principală situaţia acordului nuclear cu Iranul. În schimb oficiali de la Departamentul de Stat şi de la Casa Albă sunt îngrijoraţi de faptul că o eventuală întâlnire la New York l-ar propulsa pe preşedintele Putin în poziţia de jucător important pe arena internaţională. De când Rusia a indicat acest lucru americani nu au dat un răspuns uitându-se cu luare aminte la evoluţiile din Siria.

Generalul în retragere David Petraeus a recomandat Statelor Unite, într-o audiere în Comisia pentru Serviciu Armat din cadrul Senatului, să instituie zone sigure pentru sunniţi în Siria şi să trimită trupe terestre în Irak pentru a opri expansiunea Statului islamic (SI). Siria "este un Cernobîl geopolitic - răspândind instabilitate şi extremism în regiune şi în restul lumii", a declarat Petraeus în faţa Comisiei, referindu-se la accidentul nuclear care a avut loc în 1986 în fosta Uniune Sovietică. "La fel ca o catastrofă nucleară, repercusiunile a ceea ce se întâmplă în Siria ameninţă să fie prezente zeci de ani, iar cu cât se permite ca acest lucru să continue cu atât mai grave vor fi pagubele", a subliniat el.

Dialog Moscova – Tel Aviv pe marginea situaţiei din Siria

Preşedintele rus Vladimir Putin l-a primit la Kremlin pe premierul israelian Beniamin Netaniahu. Pe agenda discuţiilor: conflictul din Siria şi prezenţa militară tot mai mare a Rusiei în ţara lui Bashar al-Assad. În contextul acestei vizite un fapt rar întâlnit în cursul vizitelor diplomatice a fost datorat prezenţei în delegaţia oficială a premierului Netaniahu, a şefului statului-major, generalului locotenent Gadi Eisenkot şi a şefului serviciilor de informaţii militare israeliene, generalul maior Herzl Halevi. Întrebarea care se ridică este: Desfăşurarea de trupe ruseşti în Siria provoacă nelinişte în Israel?. Pe lista scurtă a Rusiei pentru Orientul Mijlociu este pe prima poziţie Israelul. Premierul Benjamin Netanyahu a zburat la Moscova pentru o întâlnire de 3 ore cu preşedintele Vladimir Putin. Conferinţa de presă care a urmat întâlnirii a fost una tensionată în care premierul israelian a argumentat îngrijorarea administraţiei de la Tel Aviv prin faptul că Siria şi Iranul vor să deschidă un al doilea fron împotriva Israelului pe linia delimitată de înălţimile Golan cu ajutorul Hezbollah, prin înarmarea acestora cu arme iraniene. Poziţia lui Putin a fost să sugereze că armele primite de Hezbollah nu provin din Siria şi nici din Rusia. Relaţia Rusia Israel este una complexă şi fluidă ambele părţi având faţă de cealaltă o serie de revendicări şi o istorie adânc înrădăcinată în trecut (prezenţa Rusiei în Siria şi Iran şi relaţiile Israelului cu fostele state sovietice).

Rusia şi Israelul şi-au schimbat favoruri în 2008 când cu trei zile înaintea intervenţiei ruseşti în Georgia Israelul a blocat toate vânzările de armament către Tibilisi iar la o săptămână după războiul de cinci zile preşedintele Bashar al Assad, care s-a deplasat la Moscova şi nu a reuşit să semneze un acord important pentru livrare de armament rusesc către Siria. Ce vrea Rusia de la Israel? Să oprească sprijinul militar acordat Ucrainei şi să reia transferul de tehnologie pentru dronele ruseşti. Ce vrea Israelul? Coordonare militară şi informaţii referitoare la armele furnizate către Hezbollah. După vizită Israelul a anuţat că-şi va coordona acţiunile militare în Siria cu guvernul rus pentru a prevenii un conflict între forţele ruseşti şi cele israeliene. Premierul Benjamin Netanyahu a declarat că el şi preşeditele rus Vladimir Putin au agreat un mecanism care previne eventualele evinimente militare nedorite.  Potrivit presei israeliene, o prezenţă militară terestră şi aeriană rusească tot mai mare ar putea limita marja de manevră a aviaţiei israeliene. Cotidianul Haaretz, afirmă că “prin această vizită la Kremlin, Netaniahu arată că nu mai are încredere nici în capacitate nici în dorinţa Washingtonului de a proteja interesele securitare israeliene”. Urmează pe 9 noiembrie întâlnirea dintre premierul israelian şi şeful Casei Albe Barack Obama. Premierul Netaniahu ştie că nu se poate oricum opune acestei desfăşurări de forţe militare ruseşti în Siria şi mai ştie că o potenţiala putere care i-ar lua locul lui al-Assad ar fi şi mai rea pentru Israel decât cea actuală. Pe scurt, Netaniahu şi Putin ar fi cam pe aceaşi linie. Îngrijorarea israelienilor vine din faptul că angajamentul ruşilor duce automat la consolidarea puterii regionale a Iranului şi a mişcării şiite libaneze Hezbolah, care este inamicul numărul unu al statului evreu.

vladimir putin

Limitele intervenţiei militare a lui Putin

Limitele intervenţiei militare ale lui Putin depind de obiectivele pe care şi le-a propus.

Dacă Putin şi-a propus să lărgească lumea rusă atunci potenţiale victime pot fi Belarusul şi Kazakhstanul. Este relativ uşor să stârnească haos în aceste ţări care au deja legături strânse cu Rusia de limbă de comunitate şi ale căror regimuri autoritarea sunt nepopulare. Preşedintele Alexander Lukashenko şi-a exprimat recent temerile că anexarea Crimeei de către Moscova este justă, amintind că o largă parte din teritoriile ruseşi au aparţinut Kazakhstanului şi Mongoliei, iar conform logicii lui Valdimir Putin, ar trebui returnate.  

Dacă obiectivul lui Putin este ca ţările de la periferia UE să nu scape din sfera de influenţă a Rusiei atunci Georgia şi Moldova sunt în mare pericol. Aceste ţări spre deosebire de alte state post-sovietice au conflicte îngheţate care justifică intervenţia militară rusă. Armenia şi Azerbajianul se află în aceiaşi poziţie. Moldova a semnat Acordul de Asociere cu UE în iunie 2015 dar preşedintele Putin a cerut Chişinăului să amîne asocierea şi să participe la reuniunile CIS (Comunitatea Statelor Independente).  

Dacă preşedintele Putin vrea să umilească occidentul să distrugă credibilitatea NATO şi să recreeze URSS atunci Ţările Baltice pot fi puse sub ameninţarea unui atac rus. Într-o discuţie telefonică de anul acesta dintre preşedintele Putin şi preşedintele ucrainian  Petro Poroshenko primul i-a replicat celui de-al doilea că poate trimite trupele nu numai la Kiev dar şi la Riga, Tallin, Vilnius, Varşovia sau Bucureşti.

Fiind un lider autoritar decizia acestuia nu este influenţată de reguli interne dar nu este influenţată nici de reguli internaţionale pe care nu le-a respectat odată cu anexarea Crimeei. Încă nu este clar că preşedintele Putin vrea să înfrunte alianţa NATO. În timpul vizitei sale în Estonia, preşedintele SUA, Barack Obama, a declarat că NATO va proteja Ţările Baltice. Din păcate acum în Europa sunt dislocate numai 2 brigăzi ale trupelor de uscat americane circa 30000 de militari faţă de 300000 câţi erau dislocaţi în timpul Războiului Rece. Generalul  Philip M. Breedlove a subliniat faptul că un atac hibrid asupra unei ţări NATO, similar cu cel din Crimeea va invoca automat art.5 al Tratatului de la Washington. De aceea este important ca NATO să-şi creze structuri avansate de comandament şi locaţii de prepoziţionare a tehnicii militare. Este de asemenea important ca ţările din această regiune estică să aibă abilitatea să se împotrivească unui atac hibrid.

Tot ce se întâmplă în Siria ne conduce la concluzia că acolo avem un război multipolar. Fiecare combatant cu fiecare, singurul inamic comun fiind ISIS. Siria este pentru acest moment centru de gravitate al lumii, acolo unde se fac şi se desfac alianţele globale. Balanţa de putere globală se dezechilibrează iar lipsa de acţiune a Occidentului a creat o marje mare de manevră Moscovei. Ce va urma? Pentru Rusia: securizarea graniţei Pacificului şi detensionarea relaţiilor cu Japonia; consolidarea militară la graniţa cu Ucraina; consolidarea dispozitivului militar din Siria. Pentru Europa o lungă poveste a gestionării refugiaţilor, necesitatea unor acţiuni ferme de consolidare a instituţiilor Europene şi numai în ultimul rând, din păcate o creştere a proprie capacităţi militare de apărare.


[1] Robert D. Kaplan - Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului. Bucureşti 2014, Editura Litera. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite