Şocul acestor alegeri europarlamentare este oferit, de fapt, de două ţări: Franţa şi Marea Britanie. Grecia a produs un rezultat aşteptat, cu creşterea extremei stîngi, după cinci ani de tăieri bugetare dure. În restul Europei, extremiştii au avut creşteri modeste sau au avut de pierdut (Finlanda, Bulgaria, România). Ciclurile politice interne cresc sau descresc votul pentru extremişti, cum bine vedem în România – la precedentele alegeri europene, ne văicăream nevoie mare că atît Vadim Tudor, cît şi Gigi Becali au intrat în Parlamentul European şi vor ameţi Europa. Tot atunci intraseră şi bulgarii de la Ataka şi problema în presa mare era că vine Estul cu valul lui de extremişti şi zgîlţîie barca. Acum, atît extremiştii români, cît şi cei bulgari au ratat intrarea în Parlamentul European, iar ţările din Est au contribuit cu voturile lor la stabilitatea partidelor europene mainstream. Dat fiind că alegerile europene depind atît de mult de ciclurile politice interne ale fiecărei ţări, judecăţile globale lasă mereu pe afară chestiuni importante.  
 
De data asta, s-a vorbit prea puţin de cei doi lideri inepţi care au contribuit fiecare la rezultat în ţara sa: David Cameron şi François Hollande. Preşedintele francez a venit la putere pe un val populist isteric, promiţînd în dreapta şi în stînga salarii şi job-uri, de parcă preşedintele francez e Moş Crăciun. Părea atunci că problema Franţei nu era lipsa de dinamism economic, ci austeritatea impusă din afară. Care austeritate nici nu se întîmplase, de fapt, în Franţa, Sarkozy fiind principalul oponent al lui Merkel în UE. Asta nu a împiedicat ca dezbaterea să fie astfel manipulată încît părea că, dacă dispare Sarkozy, dispare şi problema. Infantilizînd alegătorii în campanie, Hollande s-a trezit la putere că nu are cum să rezolve problema: francezii au descoperit că nu există Moş Crăciun, nici elfi care să muncească în locul lor. Cine e de vină pentru asta? UE, normal.  

Dreapta politică din Franţa este, la rîndul său, fragmentată şi în criză, un scandal de corupţie în campania electorală a lui Sarkozy izbucnind cu puţină vreme înainte de alegeri. Cu partidele mainstream în aşa situaţie, votul pentru Frontul Naţional este explicabil. Asta nu-l împiedică pe Hollande să vină a doua zi la Bruxelles şi să spună că e ceva în neregulă cu Europa şi că trebuie să facă schimbări. Tocmai el. Dar de ce să nu tragem concluzia că mai degrabă e ceva în neregulă cu Franţa şi cu preşedintele său? Uite că, peste gîrlă, în Germania, doamna aceea cu austeritatea tot cîştigă alegeri. Dacă tot ţine atît de mult la Europa, Hollande ar putea-o ajuta cu o demisie, care ar permite alegătorilor francezi să-şi manifeste nervii pe chestiunile lor interne, nu să exporte problema asupra tuturor europenilor.  
 
Peste Canal, un alt inept emfatic ameninţă că îşi ia jucăriile şi pleacă de tot din UE, dacă Europa nu joacă cum vrea el. David Cameron a anunţat acum ceva vreme un referendum pentru rămînerea sau ieşirea din UE. După Cameron, Europa, aşa cum e construită, e fundamental defectă şi trebuie reconstruită. Sau Marea Britanie va pleca. Acum, încerc să mă pun în pielea englezului mediu care aude chestia asta de la premierul său. Deci UE este fundamental defectă, corect? Şi am de ales între un Partid Conservator care zice că va încerca să repare chestia asta defectă care asupreşte Marea Britanie, şi un alt partid (UKIP) care zice că, dacă tot e atît de defectă, haideţi să plecăm dracului odată din ea. De ce aş alege conservatorii? Ce a făcut Cameron cu referendumul său este sălegitimeze şi să confirme ce spune Nigel Farage, de 15 ani.
 
 

 
Cristian Ghinea este directorul Centrului Român pentru Politici Europene, înfiinţat în 2009 de un grup de experţi, având ca obiectiv sprijinirea rolului României în Europa prin furnizarea de expertizã în domeniul politicilor publice.