Crimeea şi spectrul unei conflagraţii nedorite

Atunci când am spus că scenariul intervenţiei ruseşti în Crimeea este mult mai mult decât o “Transnistrie” şi că este încercată, de fapt, extinderea propriu-zisă a Rusiei prin anexarea peninsulei, mi s-a răspuns, mai mult sau mai puţin argumentat, că este vorba doar despre crearea unui nou conflict îngheţat, şi că Rusia vizează crearea unui nou stat auto-proclamat prin intermediul căruia să-şi poată păstra importantul port Sevastopol.

Iată că evenimentele din ziua de ieri, 6 martie, confirmă presupunerile mele din 2 martie.

Ieri, la Simferopol, a avut loc o “schimbare a macazului”, Rada Supremă a Republicii Autonome Crimeea trecând de la politica solicitării unei autonomii extinse, într-o Ucraină federalizată, la realizarea scenariului de fragmentare teritorială a Republicii Ucraina. Cu 78 de voturi “pro” şi doar unul “contra”, s-a adoptat o decizie prin care Crimeea devine parte a Rusiei, intrând în cadrul Federaţiei Ruse ca un subiect federal. În acelaşi timp, data referendumului a fost apropiată încă o dată, la 16 martie.

Oficialii din Crimeea au mai comunicat şi că unicele trupe legitime în peninsulă vor fi de azi încolo doar trupele ruse, iar cele ucrainene trebuie să părăsească regiunea sau să suporte consecinţele declarării lor drept forţe de ocupaţie.

Între timp, în Duma de Stat a fost înregistrat un proiect de lege care permite Federaţiei Ruse să primească în componenţa sa alte entităţi administrative (state, regiuni). Iniţiatorul legii este preşedintele fracţiunii partidului “Rusia dreaptă” din Dumă  şi fostul preşedinte al Consiliului Federaţiei Ruse, camera superioară a parlamentului rusesc, Serghei Mironov. Acesta a declarat că legea este concepută special pentru Crimeea, pentru alipirea ei.

În acelaşi articol de săptămâna trecută, spuneam că Rusia are trei planuri în Ucraina. Cel minim prevede anexarea Crimeii (tocmai s-a întâmplat). Următoarele două sunt: securizarea Estului sub autoritatea rusă, într-o formă sau alta (nu este neapărat nevie să fie inclus în componenţa Rusiei, dar acum pare tot mai probabil) şi înlăturarea regimului de la Kiev, cu renunţarea la integrarea europeană şi păşirea pe calea integrării euroasiatice.

Se va mulţumi Vladimir Putin doar cu Crimeea? Să sperăm că asta va fi limita. Chiar şi aşa, e un dezastru şi un pericol major pentru balanţa de putere în această regiune, şi nu numai.

Practic, Rusia se află acum la ceva mai mult de 300 klilometri de ţărmurile româneşti. După 16 martie se va afla acolo şi de jure, din punctul ei de vedere. Nu doar nişte nave militare, ca până acum. Ci statul rus. Federaţia Rusă.

Acum, practic, nimic nu-l opreşte pe Putin să aplice scenariul exportului “modelului crimeean” în alte regiuni din estul Ucrainei. “Oamenii în verde” (aşa au fost numiţi militarii înarmaţi până-n dinţi şi fără semne distinctive) din Crimeea pot ajunge în Harkov, Doneţk sau Lugansk.

E posibil ca Vladimir Putin să vrea să facă asta cât mai repede, pentru a-i lua prin surprindere şi a-i pune în faţa unei noi realităţi pe aliaţii din NATO care au început deja procedurile de sporire a prezenţei militare americane în Europa Centrală. “Nu trebuie să ne stricăm relaţiile din cauza unei chestiuni naţionale, locale” i-ar fi spus Vladimir Putin la telefon preşedintelui SUA Barack Obama, ceea ce indică faptul că acum preşedintele Rusiei va mai încerca să tragă de timp, cât poate.

Ucraina este în plin proces de divizare, instrumentată de Rusia, iar ieri a mai avut loc un miting pro-rus la Odesa, de data asta mai numeros decât celelalte, în cadrul căruia s-a cerut atât federalizarea ţării, cât şi includerea Odesei şi Regiunii Odesa în cadrul Rusiei, ca parte a “provinciei Novorossia”.

Evenimentele devin tot mai importante pentru România şi Republica Moldova.

Mai grav decât atât, dacă acest anschluss se va produce efectiv, adică dacă nici în ultimul moment regimul Putin nu va renunţa la demersurile pe care le întreprinde, atunci de pe 17 martie 2014 ne putem considera cu toţii reîntorşi în 1938-1939. Se va deschide o cutie a pandorei din care e posibil să iasă ceea ce nu îşi doreşte nimeni – spectrul unei noi conflagraţii mondiale.

Primele semne se văd deja: un preşedinte de ţară care minte fără să clipească, dar minte de îngheaţă toate apele Oceanului Planetar. Apoi, un Departament de Stat al SUA care, într-un gest fără precedent, dă un comunicat prin care demonstrează în 10 puncte, pe un ton sarcastic cu citate din Dostoievski, că Putin minte cu neruşinare în legătură cu situaţia din Ucraina. Există între Rusia şi SUA un război propagandistic nemaivăzut, care ajunge din urmă şi depăşeşte cele mai furtunoase perioade ale războiului rece. Rusia are şi ea aliaţi: Bashar al-Assad a declarat ieri că Putin “ajută Ucraina să-şi lichideze extremiştii”.

Când nimeni nu doreşte războiul, dar războiul îi doreşte pe toţi

Probabil că lui Putin îi convine să fie considerat sărit de pe fix şi “în lumea lui” de occidentali. Dispune, totuşi, de al doilea arsenal nuclear al lumii şi probabil vrea să-i facă pe occidentali să creadă că dacă nu vor închide ochii la abominaţiile pe care le comite, va recurge la orice metode. De fapt, Putin a ales o tactică foarte originală de a băga frica în americani şi europeni: cine polemizează cu un nebun? Nebunului îi dai crezare şi-l laşi să facă ce vrea.

Desigur, Putin nu e nebun. E chiar foarte “bun” la cele rele.

De exemplu, acum devine clar de ce Rusia a cumpărat, în ultimii ani, mult aur de pe pieţele mondiale, completându-şi rezervele. Avea nevoie de garanţii tocmai pentru situaţii internaţionale de genul celei de acum. De o asigurare că nici o sancţiune a Occidentului nu o va afecta în măsura în care să-i pună în pericol intenţiile.

Cu toate acestea, Putin nu-şi doreşte războiul. El ştie că războiul îl va costa, totuşi. Chiar şi aşa, s-a asigurat şi la nevoie va putea lupta.

Da, este adevărat că nimeni nu-şi doreşte acest război. Dar au mai existat, în trecut, cazuri în care ţările nu şi-au dorit războiul, dar au ajuns să lupte unele împotriva altora. În 1939 nimeni nu-şi dorea războiul, nici măcar Hitler. Care, dacă ar fi fost lăsat în pace să-şi împartă teritoriul Poloniei înfrânte cu Stalin fără vreo reacţie din occident, s-ar fi calmat pentru o anumită perioadă. Însă Franţa şi Marea Britanie şi-au respectat înţelegerile mutuale cu Polonia şi au declarat război Germaniei Naziste. Nemţii aveau, în acel moment, o mare frică: lupta pe două fronturi, de est şi de vest. Era o frică provenită din secolul XIX. Nici aliaţii occidentali nu au atacat imediat, având loc ceea ce se cheamă “războiul ciudat”, din septembrie 1939 până în mai 1940. O perioadă de timp în care avem stare de război fără război propriu-zis, doar intense activităţi de mobilizare şi de intelligence. Pentru ca apoi Germania Nazistă să atace Franţa, în mai 1940, scoţând-o din joc în câteva săptămâni şi permiţându-i aliatului ei URSS să treacă la dezmembrarea teritorială a României, lipsită de principalul ei garant european de securitate, Republica Franceză.

Faptul că Germania Nazistă nu a atacat, efectiv, spre vest decât după ce şi-a rezolvat problemele din est, legate de gestionarea noilor teritorii ocupate şi constituite în “Guvernământul General”, şi faptul că aliaţii occidentali au stat în expectativă, demonstrează că din septembrie 1939 până în mai 1940 nimeni nu a dorit războiul, chiar dacă Polonia fusese sfâşiată şi rasă de pe hartă.

Acum, aliaţii occidentali SUA, Marea Britanie şi Franţa se află faţă de Ucraina în situaţia în care se aflau la 1 septembrie 1939 Marea Britanie şi Franţa faţă de Polonia. Cea de garanţi ai securităţii. Atunci – prin tratate de asistenţă mutuală. Acum – prin memorandumul de la Budapesta, din 1994.

Şi cele trei ţări occidentale ştiu asta foarte bine.

Aşa cum ştiu şi faptul că predecesorii actualei generaţii de lideri occidentali au asistat timp de 9 luni încheiate la dezmăţul trupelor naziste şi sovietice pe teritoriul celei de-a II-a Republici Poloneze fără să iniţieze acţiuni militare, limitându-se doar la declaraţia de război.

De aici şi nervozitatea lor. De aici şi înfrigurarea lor. Şi conştiinţa lor că Ucraina nu mai poate fi lăsată pe mâna lui Putin după cum a fost lăsată Polonia în 1939 pe mâna lui Hitler şi a lui Stalin.

Dar cum să faci, ca lider occidental, în aşa fel ca Putin să-şi ia, “cu vorba bună”, armata din Crimeea? De sancţiuni zice că nu se teme. Arma sancţiunilor nu acţionează. Despre arma diplomaţiei occidentale este mai bine să nu-mi fac iluzii, deoarece Federaţia Rusă are astăzi o diplomaţie educată în cele mai bune tradiţii ale lui “Mister Niet” (Andrei Gromîko, ministru de externe al URSS, etnic ucrainean), şi în discuţiile cu occidentalii se dovedeşte a fi inflexibilă, rigidă şi intolerantă.

Vrând-nevrând, ajungi la concluzia că pentru a apăra integritatea, suveranitatea şi dreptul Ucrainei de a-şi alege viitorul, lucruri pe care te-ai angajat să le protejezi cu două decenii în urmă, va trebui să mergi la război cu Rusia.

Dar tu nu poţi să-ţi permiţi să faci asta, nu poţi să-ţi permiţi să declari război celei de-a doua puteri nucleare din lume. Însă, cu toate astea, înţelegi că dacă ruşii îşi atribuie teritoriul Crimeii, dacă pe 17-18 martie Crimeea devine, efectiv, parte a Rusiei, Rusia nu se va opri aici ci îşi va lua şi alte teritorii, direct sau indirect. Lucruri pe care tu nu poţi să le tolerezi, pentru că înseamnă, de fapt, că sistemul dominant de securitate de pe Glob ... nu există. Că nu face faţă unei asemenea situaţii. Şi miliarde de oameni îşi dau seama că tu ... te temi. Că ai cedat în faţa fricii faţă de aura negativă, rece şi hipnotizantă a colonelului KGB din Kremlin. Şi-atunci, ce faci cu propria-ţi carieră, circumscripţie electorală, electorat naţional, parteneri, aliaţi, naţiuni mici şi mijlocii care şi-au cedat o parte din suveranitate faţă de tine, şi şi-au cedat şi capacitatea de decizie în domeniul militar, şi au acceptat să-şi reducă efectivele militare şi să renunţe la serviciul militar obligatoriu, şi au acceptat să-şi dea armatele prin maşina ta de tocat carne din Irak, Afganistan şi alte locuri în care ţi-a trebuit ţie, nu lor, să ai oameni înarmaţi? Bine, dacă eşti un oarecare funcţionar belgian pe nume Herman Van Rompuy şi ai ajuns preşedinte al Consiliului European (preşedinte al UE) nefiind politician de anvergură ci birocrat, s-ar putea ca lovitura de imagine şi de onoare pe care o primeşti să nu fie aşa puternică, deoarece, oricum, încrederea tuturor cetăţenilor statelor europene faţă de tine era, eufemistic vorbind, nu foarte mare.

Dar dacă eşti preşedintele Parlamentului European şi al Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din legislativul european?, şi ai alegeri parlamentare europene pe 25 mai (vrei, deci, să beneficiezi de legitimitatea populară pe care ţi-o dau cetăţenii europeni), şi speri să devii Preşedinte al Comisiei Europene?

Dar dacă eşti cancelarul Republicii Federale Germania, ai luat contact pe propria piele cu comunismul din fosta Republică Democrată Germană şi, în ciuda faptului că ţara ta are relaţii economice cu Rusia care o condiţionează, întrucâtva, (relaţii şi condiţionări construite în mare parte nu de tine ci de predecesorul tău, amicul Rusiei Gerhard Schroeder), nu eşti o admiratoare a “modului rusesc” de a face politică, nu vezi cu ochi buni comportamentul ruşilor?

Dar dacă eşti... preşedintele Statelor Unite ale Americii, eşti la al doilea mandat, ai fost acuzat de slăbiciune iar ieri un oarecare politician republican şi-a permis să spună despre tine, la o convenţie republicană, apropo de reacţiile tale la criza ucraineană: “Cel puţin, credeam că avem un preşedinte inteligent. Se pare că va trebui să revenim asupra acestei păreri”?

Cum răspunzi, ca lider de anvergură mondială, acestei dileme?

Nu poţi să-ţi permiţi să sacrifici Ucraina, nu poţi nici să o aperi.

Şi-atunci îţi consolidezi prezenţa militară în Lituania şi Polonia, şi trimiţi distrugătoare la Constanţa, să facă manevre comune cu Forţele Navale ale României şi Bulgariei.

Speri că în felul acesta, ursul se va întoarce în bârlog.

Speri ca, până la urmă, războiul să nu îi vrea pe cei care nu vor războiul.

Speri să nu speri degeaba.