Costurile politice ale austerităţii

Întrebarea a fost pusă în toate ţările care au trecut, în ultimii ani, printr-o cură severă de austeritate: după ce criza e depăşită şi reîncepe creşterea economică, ce soartă merită politicienii care au luat măsurile dure de salvare?

N-au scăpat de întrebarea asta nici irlandezii, care au mers pe 26 februarie la alegeri pentru Dáil Éireann, camera inferioară a Parlamentului. Guvernul în funcţie s-a lăudat în campanie cu o creştere, aproape de necrezut în Europa, de 7%. Cifra e cu atât mai spectaculoasă cu cât executivul acesta fusese instalat în 2011, la un an după intrarea în vigoare a unui plan de urgenţă, însoţit de un ajutor cifrat la 85 de miliarde de euro şi susţinut de Troica formată din Banca Centrală Europeană, FMI şi Comisia Europeană. Diminuarea alocaţiilor bugetare, introducerea unor noi taxe şi creşterea preţului la imobiliare au stârnit, însă, furia multor cetăţeni. Culmea nemulţumirii a fost atinsă, la finele lui 2013, atunci când guvernul a decis, la solicitarea FMI, introducerea contoarelor pentru apă şi plata acestei utilităţi, în funcţie de consumul individual, Irlanda fiind, până atunci, una din puţinele ţări dezvoltate în care apa de băut era gratuită. În campanie, premierul Enda Kenny, de la Fine Gael, a înfruntat cu curaj dezamăgirea cetăţenilor, alegându-şi drept slogan formula: „Let’s keep the recovery going!”.

Guvernul trecut a fost, de fapt, bicolor, alături de formaţiunea de centru-dreapta pomenită, membră a PPE, aflându-se Laburiştii, care reuşeau în 2011 o performanţă istorică, situându-se pe al doilea loc, cu o cincime din mandate. Ambele partide au profitat atunci de penalizarea severă la urne a Fianna Fáil, formaţiune din familia liberală, care a dominat decenii la rând politica irlandeză şi considerată responsabilă pentru criza care a împins ţara pe marginea prăpastiei. Când au intrat în guvern, Laburiştii au promis că, întrucât sunt de stânga, vor asigura un echilibru în luarea deciziilor cu impact social. Nu au fost prea convingători, aşa că la alegerile de acum au pierdut mult mai mult decât aliaţii lor de la Fine Gael.

Spre deosebire de Grecia sau Spania, unde câte un partid nou – Syriza, în primul caz, Podemos, în al doilea – a servit drept depozit pentru votul anti-austeritate, în cazul irlandez a fost altfel. Întâi de toate, pentru că din partidele de la guvernare s-au desprins dizidenţe: astfel, Renua Ireland a fost construită de fosta responsabilă pentru afaceri europene din timpul preşedinţiei irlandeze a Consiliului UE, Lucinda Creighton, exclusă din Fine Gael, din pricina poziţiilor sale conservatoare în privinţa avortului; în mod simetric, la stânga, câţiva ex-laburişti s-au redefinit ca Social Democraţi. Fragmentarea spectrului politic nu s-a oprit aici. În vremea guvernului Kenny, în afara celor două formaţiuni, a mai apărut, la extrema stângă, un alt contestatar, şi anume Alianţa Anti - Austeritate Poporul Mai Presus de Profit. Comentariile sunt de prisos, denumirea spune totul. Trebuie observat, însă, că nici unul dintre aceşti actori noi n-a profitat de nemulţumirea cetăţenilor cât au profitat naţionaliştii de stânga din Sinn Fein, foşti aliaţi ai Armatei Republicane Irlandeze: dacă în 2011, aveau 14 deputaţi, acum au ajuns la 24. Noile formaţiuni au adunat între 2 şi 4%, dar n-au avut nici măcar 10 din cei 158 de aleşi.

De fapt, rezultatele au semănat cumva cu cele din Spania şi Portugalia: partidul lui Kenny a rămas cel mai puternic, aşa cum au fost şi PP sau PSD în cele două ţări, dar întrucât Fine Gael a obţinut doar circa o treime din mandate, e greu de anticipat dacă şi cum anume va fi atinsă majoritatea. Într-adevăr, pe doi s-a situat, la distanţă de numai un procent de câştigători, Fianna Fáil, iertată pentru erorile din trecut, pe trei a venit – întâia dată în istoria sa – Sinn Fein, iar Laburiştii au fost abia pe patru, cu nici 7%. Planul de a reînvia coaliţia actuală a fost abandonat înainte ca numărarea voturilor să se încheie. Kenny caută acum o soluţie de coalizare cu mai mulţi actori, dar nu e exclus ca el să fie izolat, cum au păţit spaniolul Mariano Rajoy sau portughezul Pedro Passos Coelho. Teoretic vorbind, o altă variantă ar fi, în aceste condiţii, o alianţă de centru-stânga, cu liberali, social-democraţi şi laburişti. Orice asemenea combinaţie depinde de sprijinul acordat de independenţii care au fost aleşi deputaţi şi care deţin aproape 15% din mandate. Cum se explică numărul mare de aleşi neafiliaţi la un partid? Nu e ceva nou pentru Irlanda. Asemenea succese sunt avantajate de sistemul electoral, aşa-numitul „vot unic transferabil”, care-i îngăduie alegătorului să ierarhizeze candidaţii prezentaţi de partide şi independenţii care-şi încearcă şansele. Varianta unei mari coaliţii – Fine Gael şi Fianna Fáil – nu e absolut imposibilă, deşi multă lume o exclude, fiindcă adversitatea dintre cele două partide datează de un secol, din vremea Războiului civil, iar dacă – printr-un miracol – ele s-ar reconcilia, atunci opoziţia oficială ar fi încarnată de radicalii de la Sinn Fein, aliaţii Syriza şi Podemos. Guvern minoritar n-a fost decât în 1997. Nu e exclus nici un scenariu inedit, şi anume un blocaj care să oblige la reluarea scrutinului.

În orice caz, sondajele spun că aproape două treimi din votanţi vor o schimbare. Pe 10 martie, ar trebui să aflăm numele noului Taoiseach, cum i se zice şefului cabinetului de la Dublin.