Italia a votat împotriva reţetei UE care prevede: şi ţară şi austeritate fără frontiere. Două partide vinovate de populism, adică atente la scîşnetul italienilor striviţi de moneda euro şi de turismul fără întoarcere african, au cîştigat alegerile. Partidele la dispoziţia mantrei europene le-au pierdut. Rezultatul a fost prelucrat şi declarat nul de birocraţii cultului UE. Motivul: Paolo Savona, propus la Finanţe, nu e suficient de european. Preşedintele Italiei a decis să dea ţara, iar, pe mîna unui guvern de tehnocraţi. Cîştigătorii au revenit. Finanţele nu îi vor fi încredinţate lui Savona, economistul care definise, cam amabil, moneda euro drept „carceră germană” Preşedintele a privit spre Berlin. Berlinul a înţeles că un nou refuz va distruge sistemul la viitoarele alegeri şi a încuviinţat discret. Italia are guvern.

Nu pentru că italienii au votat, ci pentru că UE nu a mai obiectat. În consecinţă, o întrebare domneşte de la un cap al altul al Europei: la ce bun alegeri? De ce ne mai complicăm, dacă votul trebuie să urmeze deciziile UE şi nu invers? Panta şi unghiul de alunecare în imperialism birocratic sînt deja vizibile şi previzibile. 

Dacă noul guvern îşi va respecta promisiunile, italienii vor trăi după propriile decizii şi sub asalt UE.

Cu introducerea cotei unice de impozitare, salariu minim garantat şi migraţie africană blocată, Italia dă de o pungă de oxigen. Dar cheltuielile presupuse de aceste schimbări vor depăşi 6% din PIB şi vor provoca o criză de apoplexie între pustnicii bine hrăniţi din jurul Cancelarului Merkel. 

Sătul de dogmatism fiscal şi împins din spate de o populaţie exasperată, guvernul italian nu mai are de pierdut decît matineul la Colosseum. Presimţirea luptei cu fiarele fiscale europene e dominantă. Noul ministru de finanţe, Giovanni Tria, înlocuitorul lui Savona, e resemnat. Euro e un rit funerar. Cea mai sigură formă de finanţare a decesului naţional. Nu are rost să ieşim, nu are rost să rămînem. Euro se va prăbuşi oricum - crede Tria.

Cu asemenea program şi convingeri, noul guvern e, deja, suspect de erezie. Dacă va abjura dogma financiar-economică a zonei euro, Italia va fi deposedată de suveranitate naţională.

Trebuie înţeles, în acest punct, că splendidul super-proiect euro e acea calamitate care deşertifică Sudul Europei şi irigă lumea germanică.

Această aberaţie anti-democratică face figură de virtute europeană la Bruxelles şi Berlin. Parlamentari, birocraţi ai Comisiei Europene şi, evident, miniştri francezi luminaţi vorbesc fără jenă de instaurarea unei echipe de control la Roma. Inepuizabilul Jean-Claude Juncker a reuşit o nouă cugetare de flăcău într-ale istoriei şi veteran într-ale nesimţirii: italienii ar face bine să muncească mai mult şă să fie mai puţin corupţi! Să spui asta unei civilizaţii care te-a găsit în pădure înfăşurat în piei de animal, te-a  îmbrăcat din cap pînă-n picioare, ţi-a pus furculiţa în mînă şi te-a învăţat să mănînci altceva decît eternii kartoffeln e prea mult. Aflăm din asta că barbaria nu se pierde, ci se transformă în aroganţă.

Trebuie înţeles, în acest punct, că splendidul super-proiect euro e acea calamitate care deşertifică Sudul Europei şi irigă lumea germanică. Pe scurt, nu poţi avea simultan aceeaşi monedă cu Germania contemporană şi aceeaşi productivitate cu Germania secolului XIX, fără să îţi distrugi societatea. Pînă la reeducarea genetică a italienilor, grecilor şi a altor lighioane nerobotizate ale Sudului, singurul beneficiar al acestei neghiobii arogante e Germania. Cine se declară surprins sau indignat de acest adevăr nenorocit, face pe prostul care face pe moralul care face pe bunul simţ.

UE ar trebui să ne spună: cînd a decis să admită Italia în euro, erau italienii altfel decît sînt azi? Erau ei mai harnici şi mai puţin corupţi? Pe măsură ce mai toate naţiunile europene se dovedesc nedemne de înaltele virtuţi bugetare UE concluzia se rotunjeşte a pătrat şi spune că euro nu e altceva decît un mecanism de dominaţie economică germană. 

Dacă era, pur şi simplu, o formă de cooperare şi un unguent comercial, euro ar fi fost moneda şi melodia celor ce pot: Germania, Austria, Olanda şi copleşitorul Luxemburg. Absorbţia Europei de Sud, cu economiile ei rîncede şi cu incapacitatea de a se flagela de dragul echilibrului bugetar, e cu totul altceva. O captură de pieţe care pregăteşte, inevitabil, captura politică.

În fond, Italia a fost îngenunchiată de 20 de ani de monedă euro şi de administraţia unei elite afiliate cultului UE. În tot acest timp, guvernele Italiei au acceptat ideea după care datoria lor nu e protecţia propriilor cetăţeni ci sanctificarea dogmei europene. Să nu uităm: din 2011 pînă azi, Italia a fost condusă de guverne numite şi nu alese, patru la număr, cu patru Prim Miniştri delegaţi de Berlin: Monti, Letta, Renzi şi Gentiloni. De patru ori la rînd, acelaşi guvern, aceleaşi costume şi aceleaşi predici pro-euro. Rezultatul? 

Economia mică şi medie a fost sfărîmată de reglementări fiscale. Şomajul a distrus jumătatea de Sud a Italiei, de la Roma pînă în Lampedusa prin care urcă în sens invers noroade de migranţi africani. În faţa primăriilor prăfuite ale Siciliei se pot vedea cozile la postul de măturător. 500 de mici întreprinderi, magazine şi asociaţii se închid zilnic în Sud. Mezzogiorrno e un caz virulent de dezindustrializare. Un Petroşani cu euro. Pasul următor e disoluţia pastorală. Toate aceste binefaceri sînt efectul direct al lipsei de credit şi lichiditate provocate de disciplina monedei euro.

Imperativul european bate orice adiere de suveranitate.

Noul guvern italian va fi silit să lanseze o monedă paralelă, o proto-liră, pentru a împinge aer în plămînii economiei. Germania ar putea accepta tacit, dar asta ar însemna dispariţia încrederii în capacităţile miraculoase prin care Mutti Merkel fereşte Germania de nota de plată. AFD, partidul radical care face opoziţie în Germania, aşteaptă exact acest moment.

Replica furibundă a italienilor nu mai contează. Il popolino - cum spun prostimii condeiele subţiri - va trăi o clipă trecătoare de demnitate, urmată de o defăimare conjugată în toate zările. Căci, între timp, democraţia a devenit tot ce convine Germaniei, aşa cum tot ce nu convine Germaniei a devenit pericol fascit, autoritarism şi rasism. Confortul elitelor, nevoile Germaniei şi serviciul ideologiei unice a UE coincid şi sînt prea scumpe. Exorbitante. În preţ, intră libertatea de gîndire şi democraţia. Curînd, vom vedea în Marea Britanie, acea ţară norocoasă şi decisă care a reuşit să scape prima din sistem. 

Imperativul european bate orice adiere de suveranitate. Alegerile sînt, încă, admise dar devin fapt politic numai în cazul în care confirmă ideologia la putere. În caz contrar, o urgie de proceduri, presiuni mediatice şi telefoane cu laţ scurt în jurul gîtului sfărîmă rezultatul alegerilor şi îl transformă în decizia opusă.

Acolo unde rezultatul e prea de tot categoric şi dă puterea întreagă unui singur partid, maşina de tocat procedural ia o pauză. În locul ei apare arma cu amenzi şi suprimări de fonduri europene. Ungaria şi Polonia sînt beneficiarele acestei calde şi solidare formule democratice.

Separat şi numai în situaţii cu totul excepţionale (război, ciumă sau un acces colectiv de bun simţ al politicienilor germani) una sau alta din aceste tehnici poate fi tolerată. Împreună, aceste metode jupîneşti de castrare a libertăţii şi suveranităţii dau conturul unei lumi închise.

În înţelesul ei originar şi profund, democraţia a fost expresia suveranităţii populare confirmată de cetăţenii egali ai unui stat. De acum înainte: democraţie fără demos.

Între timp, tembelismul anistoric al expertizei româneşti insistă tonic să ne convingă că locul nostru, cu tot cu Botoşani şi Turnu Severin, e în euro. Tot în iad, dar cu o treaptă mai jos. 

Aşa se încheie lunga cursă de răzbunare a dorinţei europene de servitute. Al patrulea atac ideologic asupra libertăţii occidentale a reuşit. După iluminism, nazism şi comunism, progresismul liberal-socialist a pus capăt definiţiei populare a democraţiei. Operaţia a izbutit pentru că a îmbrăcat perfect iluzia binelui universal şi nerefuzabil. Lecţia sîngeroasă a secolului XX i-a învăţat pe adepţii noului socialism global că violenţa e contra-productivă. Birocraţia şi multiplicarea drepturilor private produc o sclavie desăvîrşită şi consimţită.

Era în care am intrat îşi arată, deja, chipul fără trăsături. Alegerile au devenit o amintire încă obligatorie dar obosită, o superstiţie moştenită din vremurile de tristă amintire în care valorile contau şi intrau în competiţie. Democraţia însăşi e sau va fi, curînd, o carcasă rituală, un car alegoric de închiriat şi remorcat cu ora, în sezoanele electorale.

În înţelesul ei originar şi profund, democraţia a fost expresia suveranităţii populare confirmată de cetăţenii egali ai unui stat.

De acum înainte: democraţie fără demos.

Corupţie cîştigătoare şi finală.