Corespondenţă de la Bruxelles: Tehnici pentru a îngenunchea o ţară

Suntem în plin război informaţional, acesta fiind o parte componentă majoră a oricărui conflict. Este, în funcţie de circumstanţe, o etapă pregătitoare, una paralelă cu conflictul propriu-zis sau, în opinia unor analişti ai serviciilor de informaţii, însuşi războiul contemporan.

Deja, din 1991, W.Bloom avertiza că „tehnicile de manipulare vor fi percepute ca ceva din ce în ce mai important de către toţi cei care doresc să obţină puterea. Odată cu creşterea în interdependenţă a lumii în care trăim, cu tehnicile de comunicaţie şi capacitatea destructivă a noilor tipuri de arme sofisticate, propaganda şi măsurile active vor deveni din ce în ce mai ieftine şi justificate din punct de vedere moral”.

Aşa se şi întâmplă, din momentul în care strategii militari încearcă să diminueze costul în vieţi umane şi echipamente pe care-l presupune o desfăşurare clasică de forţe în teritoriu inamic. În schimb, pregătirea eficientă a aceluiaşi teren de luptă prin „măsuri active” care ţin de războiul informaţional poate crea condiţii excelente pentru o acţiune militară în condiţiile în care, prin folosirea intensă a dezinformării, teritoriul respectiv este deja „condiţionat” să accepte înfrângerea ca singură alternativă logică pe care o mai are la îndemână.

Zilele trecute, am accesat un set de documente – analize de teren făcute de specialişti în informaţii militare din ţările occidentale – privind atacul de mare amploare care se desfăşoară acum asupra ţărilor din UE în general şi a celor din estul european în special în cadrul unei foarte interesante opreţiuni de război psihologic şi dezinformare, cu elemente vizibile de control al maselor, iniţiat de excelenta şcoală rusă, cu mare tradiţie în domeniu.

Iată modelul:

Şcolile succesive au modelat scenarii întregi pe baza acestui model considerat însă, chiar şi acum, baza de lucru folosită în operaţiunile de infowar, cadrul în care militarii lansează acum „operaţiunile de război psihologic (PSYOPS)” folosind la maximum instrumentele deja tradiţionale (presă scrisă, radio, televiziuni), dar concentrându-se din ce în ce mai mult pe acapararea spaţiului oferit de reţelele sociale. Îi interesează, chiar îi fascinează, posibilitatea aproape nelimitată de diseminare instantanee de mesaje care să nu mai pornească de la surse identificabile (centrele de comandă şi eventual de emisie). Pot lucra acum folosind identiţile acoperite, infiltrând reţelele de socializare cu mesaje de propagandă sau cu elemente multiple de dezinformare. Există acum şcoli unde se formează agenţi specializaţi în folosirea acestor reţele sociale şi care au la dispoziţie personal angajat (faimoşii „troli”) care preia zilnic temele de lucru şi le răspândesc fiecare pe propria sa reţea de prieteni şi contacte.

De unde şi preocuparea de acum, formalizată şi în forma unei rezoluţii adoptate recent de Parlamentul European.

Manualele specializate descriu în amănunt asemenea tehnici şi, mai ales, precizează, la nivel naţional, lista unor vulnerabilităţi specifice, legate de sensibilităţile tradiţionale ale comunităţilor respective, condiţia economică prezentă, nivelul de aspiraţii/dezamăgire/frustrare înregistrat în raport cu una sau mai multe teme prioritare extrase din „agenda zonelor de sensibilitate/vulnerabilitate”, poziţionarea grupurilor majoritare şi minoritare în raport cu chestiunile religioase, existenţa unui nivel înalt/mediu/salb de coeziune naţională prin raportarea la simbolurile identitare etc.

Linia centrală de atac este, de obicei, cea care vizează nu elitele decidente (considerate mai puţin vulnerabile), ci populaţia. Cea care trebuie să fie determinată să aibă din ce în ce mai puţină încredere în aceşti lideri (la nivel de ansamblu al clasei politice) prezentaţi drept : corupţi/amorali/ inculţi sau cu pregătire minimală/ în legătură cu reţele ilicite sau chiar de crimă organizată/ nehotărâţi/ animaţi doar de stea de înavuţire/ fără principii politice şi fără identitate doctrinară/ ridicoli în comportament, îmbrăcăminte, exprimare, ieşire publică/ cu credibilitate pierdută pe plan intern şi extern/ etc.

Procedeul curent este de « ridicare rapidă a unuia sau a mai multe exemple la rang de generalitate, astfel încât, în momentul când trebuie luată o decizie majoră, ea să poată fi demonetizată, pusă sub semnul întrebări sau să nască reacţii contrare de respingere fiindcă aparţine unor personaje decredibilizate şi oricând contestabile ».

În paralel, la nivelul populaţiei, se multiplică exponenţial, până la saturare, mesaje legate de „negaţia identitară”: popor slab/ desconsiderat de toţi/fără aliaţi reali/ monedă de schimb oricând posibil de folosit în jocurile vecinilor puternici/ cu valori culturale nesemnificative sau trăind doar din memoria celor trecute/ cu o populaţie dezunită, săracă, indecisă sau/şi profund reactiv-emoţional, deci ultra-sensibilă la stimuli externi de destabilizare.

În fine, trebuie introduse pe agenda publică, dacă se poate simultan, teme care au potenţialul de a inflama opinia publică pe cu totul alte subiecte decât cele considerate ca fiind esenţiale pentru dezvoltarea economică şi climatul de securitate intern şi extern, concentrând astfel în mod artificial dezbaterea pe un nivel minor şi cel mai adesea marginal dar care răspunde „reflexului Pavlov” dezvoltat prin toate canalele de comunicare şi generator de habitudini reactive uşor de intuit şi manipulat.

Odată instalat sentimentul de dubiu, el trebuie cât mai rapid şi mai amplu transferat la domeniul strategic al „capacităţii de reacţie/performanţă/eficienţă instituţională”, căci aici acum este esenţial modul în care populaţia se poate solidariza sau nu cu măsurile care se impun pentru a face faţă unei crize majore sau a unui compex de crize majore combinate (cazul fericit pentru lansarea unor operaţiuni militare clasice sau de război hibrid): crize sociale şi revolte de stradă civile, apeluri la nesupunere civilă, criză politică sau/şi de legitimtate a structurilor puterii în general sau a celor care asigură ordinea publică şi securitatea, pe plan local sau naţional. 

Într-unul dintre manuale, am regăsit o frază uluitoare:

trebuie profitat de tendiţa unei populaţii de autoderiziune pentru a o transfărma în acţiune politică generalizată îndreptată totodată înspre interior, la nivel comportamental individual şi de grup, cât şi asupra sistemului instituţional: acesta ar trebui să fie ţelul Inforwar. Dacă asta se realizează, atunci celelate operaţiuni din teren, cele militare propriu-zise, vor fi doar o formalitate, căci populaţia respectivă deja a fost demult îngenucheată şi cucerită.   

Vă sună ceva cunoscut?