Trebuie să vorbim despre mijloace de presiune”, a declarat el pentru televiziunea germană ZDF, căci ţările care refuză cotele obligatorii „Sunt adesea ţările care primesc fonduri structurale importante. Cred că este drept să primească mai puţine mijloace (...) ne aflăm în prezenţa unei lipse de solidaritate din partea unei minorităţi”. În plus, ca lucrurile să fie clare şi ameninţarea completă, a adăugat că ceea ce se întâmplă acum, adică instaurarea de către Germania a controalelor de frontieră, „nu vrem să fie o soluţie durabilă, dar nici nu sunt pasagere”.

Sincer, am crezut că poziţia similară a Austriei a fost doar o întâmplare, un fel de mijloc suplimentar de presiune care să creeze cadrul favorabil pentru negocierile de ieri. Am crezut, totdată, că precizările făcute de Comisarul Corina Creţu, angajând întrega Comisie Europeană, erau mai mult decât suficiente pentru a explica faptul că, în termenii actualei legislaţii europene, nu există niciun fel de mijloc de a trasfera sistemul de sancţiuni prevăzut în Tratate către zona fondurilor structurale, parte a unei politici regionale stabilite prin decizia Consiliului şi Parlamentului European.

Şi totuşi, pe ce formulă de joc se bazează ministrul german? Există vreo posibilitate reală de sancţiuni? Sigur că există, tehnic, în măsura în care o ţară nu ar respecta o decizie a Consiliului sau o reglementare a Comisei Europene, intrând astfel în situaţia în care s-ar putea declanşa fie o procedură de infringement, fie dacă situaţia este foarte gravă, tema poate fi evocată în faţa Consiliului European pentru a se vedea dacă sunt îndeplinite condiţiile unor sancţiuni cu mult mai serioase, cele prevăzute pentru un stat membru care nu-şi îndeplineşte obligaţiuni fundamentale.

Tehnic, este posibil. Cum este posibil ca, într-o asemenea situaţie, cum spunea cancelarul Angela Merkel în urmă cu puţin timp, Germania să decidă chiar o acţiune unilaterală, iarăşi prevăzută în tratate, anume darea în judecată a unuia sau a mai multe state membre la Curtea Europeană de Justiţie pentru nerespectarea unei decizii comunitare.

Numai că, pentru a rămâne pe acelaşi plan al discuţiei strict tehnice, toată argumentaţia de până acum sunt doar un joc diplomatic de presiune extremă deoarece, chiar prin cele hotărâte la Consiliul JAI de ieri, miniştrii europeni ai justiţiei şi afacerilor interne nu au dat niciun fel de decizie, fiindu-le frică de consecinţele politice ale unui vot cu majoritate calificată, reportând discuţia pe 8 octombrie (asta în situaţia în care nu se va convoca un alt Consiliu săptămâna viiotare).

Până atunci, deci până în momentul în care vom vedea dacă va exista sau nu o decizie care să devină obligatorie pentru toate statele membre, suntem doar în registrul politic al discuţiei.

Şi mi se pare deosebit de grav, fără precedent ca nivel, faptul că un stat membru evocă deja formule de coerciţie directă în ceea ce ar trebui să fie un act liber consimţit de solidaritate europeană.

Iar dacă este evident că această solidaritate, pe acest subiect foarte precis, nu există, la fel de bine nu ar trebui (sau nu ar fi trebuit) să apară la orizont ameninţarea de acest gen care contravine tuturor formulelor de joc acceptate până acum în relaţiile dintre statele membre.

Desigur că pot să existe sancţiuni, cazurile respective sunt foarte clar menţionate în Tratate, dar nu se poate concepe că va exista vreodată un act de solidaritate europeană sub presiunea forţei, influenţei şi actelor directe de intimidare venind din partea unui alt coleg de „club european“.

Mai departe, dacă o asemenea presiune incalificabilă se anunţă ca măcar fiind posibilă pentru a se ajunge la decizia privind repartizarea obligatorie a cotelor de refugiaţi, este permis să ne gândim mai departe? Este vorba doar despre acest punct al „Planului Juncker” sau, astfel, se anunţă modul în care s-ar putea reacţiona în momentul în care ar exista dezacorduri şi pe alte prevederi?

Repet, vorbim despre „asumarea unui mare proiect de solidaritate europeană” sau despre impunerea cu forţa a unui asemenea proiect, moment în care însăşi idee europeană este pusă în mod serios sub semnul întrebării?

Chiar nimeni dintre liderii politici din Germania nu vrea să se gândească nu numai la urmările strict politice ale unei asemenea declaraţii absolut neobişnuite şi care va stărni reacţii dure din partea decidenţilor europeni din est, dar şi la ceea ce vor simţi cetăţenii acestor ţări? Nu evaluează oare politicienii germani efectul real de domino al unei asemenea poziţii inacceptabil de tranşante şi dure în termenii adeziunii care va trebui să fie obţinută în statele din est în favoarea unei soluţii europene care, dacă va exista, chiar va necesita înainte de toate un proces de deschidere mintală şi spirituală faţă de UE, în primul rând, apoi către drama uriaşă pe care o trăiesc acum migranţii?

Este foarte, foarte greu de înţeles de ce am ajuns aici. Sigur că Europa instituţională are o mare parte de vină, centrele sale de evaluarea riscului şi previziune politică, cele care nu au ştiut să evalueze corect impactul exodului, dimensiunea şi fervoarea sa, dar şi capacitatea reală a fiecărei ţări de a face faţă în imediat, dar şi pe termen lung, actualelor probleme. Dar nu se poate ieşi din această criză, în niciun caz, prin folosirea de mijloace de coerciţie care să compenseze mişcările proaste (sau/şi entuziasmele de tip electoral) făcute de unii şi alţii.

Pur şi simplu nu se poate, nu e drept, nu e moral, nu aşa e construit jocul relaţiilor instituţionale europene. Sau, dacă aşa stau lucrurile, începem să vorbim despre costurile enorme ale Europei Dezunite de care pomeneam în corespondenţa precendentă, scrisă azi-noapte, după terminarea ultimelor ecouri ale Consiliului JAI.

Europa chiar că este cazul să se decidă care este jocul oficial şi asumat. Dacă nu, iată, derapajele grave încep să se producă.