Corespondenţă din Bruxelles. Europa se confruntă cu propriile limite

Asta se întâmplă acum. Stupefiant. Lipsit de logică. Împotriva a tot ceea ce ar trebui să însemne interesele comune ale unui spaţiu definit drept model de toleranţă, creator de pace durabilă şi promotor al unui tip de relaţii ce se dorea o lecţie/răspuns peste timp la ororile xenofobiei, intoleranţei, violenţei care a condus, provocat şi caracterizat tragedia enormă a celui de-Al Doilea Război Mondial.

Au fost necesare mai puţin de două luni de presiune – adevărat fără comparaţie cu ceea ce a cunoscut istoria europeană după cel de-al doilea conflict mondial – pentru ca, deja, să vorbim despre o stare de lucruri în teren care anihilează nu numai spiritul european, dar şi toate reglementările existente în ce priveşte asigurarea libertăţilor fundamentale, în primul rând aceea, majoră, de care ne-am bucurat atât de mult şi noi, cea a libertăţii de circulaţie.

De la ce prevedeau Tratatele ca răspuns excepţional la o situaţie de criză (reinstaurarea provizorie a controalelor de frontieră) vedem că s-a trecut rapid la ceea ce face acum Ungaria: ridicarea de ziduri de protecţie, bariere şi garduri de sârmă ghimpată la graniţa dintre două state membre ale UE.

Dacă Uniunea Europeană nu va fi în stare să găsească un răspuns dur şi ferm la această situaţie de o gravitate excepţională, atunci lasă se dezvolte un experiment dramatic ce poate acclera luarea de măsuri similare, pe drumul care înseamnă, în realitate, un atac cumplit de grav la adresa înseşi construcţiei europene. Dacă instituţiile europene, dacă toate diplomaţiile statelor membre nu vor reacţiona acum, s-ar putea ca, nu foarte târziu, chiar de mâine, să fie prea târziu.

Este fără precedent ce se petrece acum şi pe planul relaţii diplomatice intercomunitare: ambasadorul unui stat membru, cel al Ungariei, este convocat la Ministerul de Externe al statului în care-şi îndeplineşte misiunea, România, şi refuză să se prezinte. Asta în paralel cu insultele incalificabil de grosolane care vin de la Budapesta, din partea unor înalţi oficiali, către şeful Guvernului României.

Ce-i asta? Practic este nu numai un caz flagrant de nesimţire, ci un motiv pentru care ai noştri sunt pe deplin îndrituiţi să sesizeze Consiliul European pentru intrarea directă, pe motive mai mult decât suficiente, în procedura de sancţionare a Ungariei, conform prevederilor Tratatului.

Este un motiv pentru care europarlamentarii noştri, dacă vor dori cumva să se deranjeze, pot sesiza conducerea Parlamentului European, cerând introducerea de urgenţă a unui punct de dezbatere pe această temă în plenul PE. Dacă cumva i-ar interesa subiectul, ar putea folosi calea legală a interpelării directe către comisarii direct interesaţi de gestionarea corectă a domeniului: dl. Avramopulos, cu a sa responsabilitate pentru Afacerile Interne şi Migraţie, precum şi, în mod egal, dna Mogherini, Înaltul Reprezentant al UE pentru politica de externă şi securitate.

În orice caz, aşa ar fi procedat Ungaria, aşa s-ar fi comportat europarlamentarii maghiari (poate vă mai amintiţi activitatea lor entuziastă în a reclama „persecuţiile intolerabile” şi „genocidul cultural” de care vorbea dl. Tokes în aplauzele colegilor săi).

Problema are însă şi un al doilea palier de discuţie.

Unul care, din nou, ne trimite la o evaluare a limitelor de joc pe care le posedă Europa în acest moment. Vdem că, una după alta, ţările membre îşi închid graniţele (ultima ştire în acest sens priveşte Franţa care a instituit controale de frontieră în zona Alsaciei, pe zona limitrofă Germaniei), lista fiind deschisă unor anunţuri similare în următoarele zile.

Caz în care, vizibil, exponenţial, se înrăutăţesc condiţiile din teren în timp ce, la Bruxelles, se poartă în continuare negocieri intense pentru ceea ce va fi noua reuniune a Consiliului JAI din 22 septembrie. Cel care va avea loc, în primul rând, sub presiunile convergente transmise cu din ce în ce mai multă forţă de realitatea care ameninţă să scape de sub control în unele ţări membre, la început super-entuziaste în primirea migranţilor şi foarte sigure că vor avea logistica necesară în acest sens. Dar, în al doilea rând, Consiliul JAI ar trebui, spun teoreticienii de la Bruxelles, să aducă neapărat o soluţie. Lucrurile nu sunt numai delicate, ci şi extrem de urgente deoarece nimeni, în situaţia actuală, nu doreşte convocarea unui Summit special la nivelul şefilor de state şi guverne pe problemele migraţiei . Într-un asemenea cadrul, decizia finală este irevocabilă şi, în caz de eşec, ar îngropa definitiv „Planul Juncker”.

De unde presiunea pe Cosniliul JAI? Foarte simplu: în caz extrem, în acest format se poate vota cu majoritate calificată, dar la ultimul nivel, cel al unui Summit, decizia nu se poate lua decât în unanimitate. Dacă s-ar vota în seara asta, rezultatul ar fi mai mult decât previzibil? Dar mâine?

Cine ştie? Chiar, cine poate şti, în momentul în care, strict tehnic vorbind, reinstaurarea frontierelor semnalizează că şi cele mai prudente dintre state vor trimite în zonă trupe de poliţie şi armată care să efectueze operaţiunile specifice. Moment în care oricine va încerca să treacă graniţa respectivă va fi tratat automat ca un migrant ilegal, cu toate consecinţele de rigoare. Asta deschizând de acum o problemă juridică uriaşă privind statutul celor care, totuşi, au reuşit să intre deja, cu sutele de mii, în statele membre UE şi, cu toţii, cer protecţiaa azilului. Avocaţii, am întâlnit azi două cazuri, se pregătesc deja pentru invocarea neconstituţionalităţii oricărui refuz de acordare a azilului unui ilegal, atâta timp cât a urmat acelaşi traseu ca cei admişi cu o zi sau o lună înainte de închiderea frontierelor...

În fine, rămâne problema - şi ea cu consecinţe enorme – a modului în care sunt autorizate să acţioneze forţele de ordine şi armata în protecţia graniţelor, a se vedea episodul de la graniţa maghiară când au fost folosite grenade lacrimogene şi tunuri cu apă.

Acesta este efectul „limitelor Europei” de care aminteam: în lipsa unei reglementări europene şi în acest domeniu precis, fiecare stat membru se întoarce la situaţia „protecţiei unice absolute a teritoriului naţional cu toate mijloacele care-i stau la îndemână”. Şi Europa cu reglementările sale, unde e?

Unde sunt promisele multe efective suplimentare ale FRONTEX – agenţia europeană specializată în protecţia frontierelor – în care s-au investit în ultima perioadă sume mai mult decât însemnate din banii contribuabililor europeni? Unde a dispărut reflexul european care, conform regulilor europene, ar fi cerut ca Ungaria, spre exemplu, să solicite oficial asemenea întăriri pentru protecţia graniţelor sale?

În lipsă de asta, constatând limitele jocului european, guvernele se refugiază în „acoperirea” individuală a propriului teritoriu, închizând cât mai bine căile viitoarelor migraţii. Dar, din nou, unde este reacţia comună europeană de sprijin pentru ţările din „prima linie” între care, în condiţiile actuale, s-ar putea număra şi România dacă, aşa cum se anunţă acum, ruta balcanică se va sparge sau va fi deviată prin rute secundare, Bulgaria sau Marea Neagră sau, terestru, prin Nordul Mării Negre?

Încă se mai speră, cel puţin aşa ofteză funcţionarii de la Bruxelles încercând să-şi facă curaj, că se va putea ajunge la un acord unanim pe 22 septembrie. Între timp însă, toată lumea se bate cum poate, cu ce poate, dar cu din ce în ce mai îndârjire.

Problema „exodului” a devenit, deja, extrem de rapid, problema supravieţuirii construcţiei europene. Numai că, din păcate, politicienii încă se joacă cu texte, vorbe, propuneri, discuţii infinite şi episoade succesive de balet diplomatic. Cât timp? Cât se va mai putea.