Corespondenţă de la Bruxelles. Se desenează o fractură majoră a construcţiei politice europene?

Dincolo de criza refugiaţilor, se desenează o alta, cu mult mai profundă, cea care anunţă o posibiliă fractură majoră a construcţiei europene. Asta este marea problemă în perspectiva imediată, iar semnalele nu sunt deloc încurajatoare, pe fondul lentorii, nehotărârii şi disensiunilor provocate.

Şi asta duce la apariţia unor răspunsuri naţionale în regim de urgenţă la o presiune care divizează, mult mai profund decât s-a putut crede, pieţele politice naţionale.

Context în care se produc regrupări politice, se construiesc alianţe, se conturează spaţii de putere noi înlăuntrul a ceea ce ar fi trebuit să fie piaţa unică europeană, acum din ce în ce mai aproape de momentul în care cercurile concentrice de putere informale devin vizibile şi încep să acţioneze conform unor logici proprii.

Ce avem, cel puţin până în acest moment?

Un prim centru de putere, cel tradiţional, la Bruxelles, reprezentat de birocraţia europeană, concentrată acum înspre menţinerea propriei credibilităţi, mergând înainte (cu toată forţa deloc neglijabilă de care încă dispune, dar şi cu conştiinţa erodării sale rapide) pe singurul mesaj de care dispune din punctul de vedere al corectitudinii politice: 

„trebuie să rezolvăm criza doar cu o soluţie europeană, cea de solidaritate în spiritul şi litera Tratatelor, răspunzând şi criteriilor noastre de respectare a drepturilor omului într-o Europă a multiculturalităţii şi diversităţii”.

Corect, numai că trebuie să şi vrea toată lumea, adică să existe garanţia votului celor 28 de şefi de state şi guverne, toţi de acord pentru o soluţie care nu mulţumeşte deja pe nimeni. Nu din lipsă de umanism şi solidaritate, ci pentru că, din nefericire, fiecare este obligat să-şi facă socoteli politice privind costurile pe care fiecare ţară le va avea de asumat pe termen lung şi foarte lung. Plus, cu un gând înspre propria supravieţuire politică.

Al doilea cerc de putere este cel al marilor puteri, cele care, până acum, au coordonat, ordonat şi determinat în mod real marile decizii. De unde şi, acum, încercarea „motorului franco-german” de a anunţa o iniţiativă politică majoră pentru rezolvarea situaţiei. De regulă, până în aceast septembrie 2015, un asemenea anunţ era receptat ca un fel de indicaţie, informală dar decisivă, că acesta va fi şi cadrul în care se va elabora documentul final, micii jucători aducând doar corecturi minore, prezentate în ceea ce, în cutuma negocierilor, este denumit „marja acceptabilă”.

Numai că, de data asta, tradiţia luării deciziilor este încălcată şi reacţia contestatarilor este virulentă. Cu două reacţii în teren. Pe de o parte, funcţionarii de la Bruxelles încearcă să găsească o formulă acceptabilă de compromis, în sensul propunerii ca statele care vor refuza în continuare realocarea de refugiaţi presupusă de faimoasele „cote” să fie obligate măcar să plătească „Taxa de solidaritate umanitară”, sub forma unor contribuţii financiare care să finanţeze costurile enorme ale soluţiei europene. De cealaltă parte, nu se consideră acceptabilă o altă soluţie în afara uneia obligatorii, absolut şi indiscutabil obligatorii pentru toate Statele Membre. Dacă nu, spunea domana Merkel, Germania ar putea iniţia proceduri judiciare la Curtea Europeană de Justiţie, fapt permis de Trate, împotriva statelor care nu dovedesc respectarea politicilor comune europe în materie de azil şi legislaţia Spaţiului Schengen.

Se desenează acum şi al treilea cerc de putere, cel născut din alianţa ţărilor din Grupul Vişegrad cu parteneri istorici mai vechi: Austria, Serbia, Macedonia şi Grecia. Ţări care, înaintea unui foarte ipotetic (sau din ce în ce mai ipotetic acord comun european) , şi-au decis propria Alianţă înlăuntrul construcţiei europene. Sigur, mânate de disperare şi în contextul nevoii de a răspunde situaţiei din teren care se degradează şi se amplifică de la o zi la alta. Dar, din punct de vedere politic, semnalul este deosebit de important şi poate semnifica, dacă lucruriloe merg tot aşa, că, în paralel cu discuţia de acum despre criza refugiaţilor, se intensifică şi o alta, mult mai veche, la care nu s-a dat niciodată un răspuns final: unde se situează, unde trebuie amplasată şi întărită graniţa reală de securitate a Europei?

Nu este o discuţie teoretică şi nu este deloc absurdă în contextul în care trebuie să recunoaştem, oricât ne-ar durea acest lucru, că limitele geografice ale spaţiului UE nu se suprapun cu cele ale spaţiului de securitate, construit şi finanţat în jurul prevederilor Convenţiei Schengen. În principiu, facem parte din “Schengen+”, formula extinsă care este mai comprehensivă decât spaţiul Schengen real, tocmai pentru a acoperi şi ţările lipsă din structura de bază, dar celor care li se recunoaşte perspectiva de aderare prevăzută de Acordurile de Asociere.

Ce va presupune, în termeni tehnici, soluţia europeană la care se lucrează acum? Termenii tehnici sunt absolut esenţiali – de aici importanţa excepţională a reuniunii Consiliului JAI din 14 septembrie – căci este vorba despre o decizie privind măsurile de competenţa miniştrilor de interne şi care vor trebui să anunţe în clar spaţiul pe care acestea vort fi funcţionale, modalităţile de noi întăriri de frontieră, echipele europene de poliţie care să vină în ajutorul unora dintre ţările afectate de fluxul migratoriu, etc.

Spaţiul despre care se va vorbi acum este cel esenţial pentru securitatea Europei, este cel care, în centru, va trebui să aibă un vector de stabilitate regional, cel care va coordona acţiunile din teren, cel care va acumula, tria şi difuza mai departe informaţii, spaţiul în care se vor amplasa marile tabere de refugiaţi, cel în care se va investi speranţa reechilibrării situaţiei. Acesta este sensul bătăliei politice purtate acum de premierul Viktor Orban care a demonstrat, cu multiple argumente, că Budapesta este îndrituită să joace acest rol de coordonare a securităţii regionale, pavăză istorică a creştinătăţii occidentale cum se prezintă de regulă în negocierile informale de acum.

Şi, în continuare, cel puţin în discuţiile de care am auzit - şi vă asigur că am auzit multe – România pare să nu fi venit, în acest moment decisiv, cu cererea urgentă şi imperioasă de a pune o pre-condiţie votului său din JAI şi din Consiliul European: finalizarea urgentă a aderării noastre la Spaţiul Schengen, unificând, în fine, măcar sub semnul acestei presiuni a exodului, spaţiul geografic al UE cu graniţa de securitate Schengen.

Ne limităm, cel puţin în spaţiul public, fie la discursuri lacrimogene şi nesfârşite dezbateri etice, fie la o minimizare completă a problemei, fie la o tăcere completă, dat fiind că altele sunt scandalurile şi priorităţile pieţei de pe Dâmboviţa.

Nu suntem atenţi? Nu ne interesează? Ştim oare – adică există o analiză de risc – care va fi costul de care-l va avea de plătit România dacă este lăsată în continuare în afara spaţiului european de securitate şi dacă jocurile celorlalţi se opresc, fie şi numai în acest sens, la graniţa de vest a României?

Atenţie, marele proiect strategic al Europei se află acum în discuţie. Începând de la formularea răspunsului european, care va fi acela, la criza migranţilor. Noi ştim ce vrem să arătăm că suntem în acest proiect ca ultim reazăm real al identităţii europene la contactul cu spaţiile tuturor incertitudinilor?