Corespondenţă de la Bruxelles: Cele două erori tragice ale Occidentului

O întrebare recurentă a cititorilor: de ce nu reuşesc în mod decisiv acţiunile militare împotriva Statului Islamic? În mod normal, îşi dau cu părerea aceiaşi cititori, dacă s-ar dori cu adevărat, avându-se în vedere superioritatea militară a Occidentului, Statul Islamic ar trebui să fie înfrânt în doar câteva zile. În consecinţă, nu cumva e vorba de o conspiraţie murdară?

Într-adevăr, disproporţia de putere în teren e realmente impresionantă, balanţa fiind net şi irevocabil în favoarea coaliţiei formate împortiva Statului Islamic. Atât la nivel de forţe, cât şi de tehnologie militară, Şi, cu toate acestea, valurile succesive de atacuri lansate cu tot ce au mai bun armatele NATO plus câteva dintre statele arabe aliate (Iordania, spre exemplu) par să lovească în gol sau, în cel mai bun caz, să producă pierderi nesemnificative.

Cauza stă în prima eroare tragică făcută de Occident: luarea în considerare doar a unor scenarii militare de tip clasic, bazate de desfăşurări de forţe tradiţionale, în faţa unui adversar care şi-a construit forţa armată pe baza unei cu totul alte filosofii militare, cea care dezvoltă scenarii născute din principiile luptei de gherilă.

Avem acum, în cazul Statului Islamic, o structură militară ce a preluat şi asamblat elemente ale niciodată uitatei Revolte Arabe, apoi a războiului de partizani, ale acţiunii talibanilor în Afganistan, Cecenia, Daghestan, ale PKK-ului, combinându-le cu tehnicile de infiltrare, luptă şi rezistenţă „în subteran“ ale unor organizaţii cu tradiţie în zonă cum ar fi Hezbollah sau Hamas.

Astfel, ei opun acum unei forţe militare clasice, organizată şi desfăşurată exclusiv după manualele de operaţiuni şi acţionând pentru „impunerea covârşitoare a forţei în teren“, un front ciudat, tot timpul în mişcare, fără linii precise, pe care acţionează aproape exclusiv unităţi foarte mici şi extrem de mobile. Care, în plus, şi-au dezvoltat un sistem propriu – împrumutat din experienţa afgană – de constituire a grupurilor de luptă şi a bazelor de aprovizionare / retragere / refacere.

Este un element esenţial, decisiv în înţelegerea tipului de luptă adoptat de Statul Islamic. Armatele tradiţionale ale Occidentului nu au niciodată în faţă un adversar identificabil în forma clasică aliat / inamic: se confruntă cu grupe de civili care, la un moment dat, conform unei logici încă neidentificate de statele-majore occidentale, ies din adăpostul pe care-l oferă zonele urbane sau rurale în care şi locuiesc împreună cu familiile lor, efectuează un atac, apoi se întorc la bază. Acestea fiind, după caz, locuinţele proprii sau reţeaua de tunele care au fost săpate sub mai toate aglomerările urbane, linii active de comunicaţie şi transport pe plan local sau regional.

Tunelele acestea – am fost într-unul dintre ele în Liban, în zona Bekka, folosit de Hezbollah, dar le-am văzut şi pe cele care legau între ele grotele din zonele muntoase ale Afganistanului – au în cele mai multe cazuri cel puţin pun punct (cel de intrare) în casele unor simpatizanţi ai mişcării, locuinţe sărace, imposibil de localizat, pierdute în aglomerări urbane sau în case izolate în mijlocul pustietăţii.
 
Atacurile se desfăşoară într-o mişcare în două etape: mai întâi pleacă în recunoaştere unul sau două vehicule de tip pick-up care dispun de armament minimal, plus armele individuale. Vehicule uşoare, rapide, foarte uşor de confundat cu cele în care se deplasează o foarte mare a populaţiei. Ele transmit situaţia din teren celei de-a doua forţe, cel mai adesea compusă dintr-un grup de cinci-şase vehicule de acelaşi gen care îndeplinesc misiunea propriu-zisă: atac surpriză, plantarea de mine, dar lasă şi în urma lor unul sau mai mulţi terorişti-kamikaze cu misiune finală şi unică. Sau, după caz, mai rar, sunt transportate unităţi mici, dar de data asta foarte bine înarmate, pentru atacarea unor unităţi militare sau instalaţii considerate strategice. Retragerea se face imediat, grupele despărţindu-se imediat şi reintegrând spaţiul de adăpost, cel al familiei de fiecare zi.



Logica militară clasică este pusă în faţa unei dileme până acum de nerezolvat: ştiind toate acestea, ce poate fi bombardat sau atacat la sol pentru a obţine rezultatele dorite dacă ţintele fac parte integrantă din populaţia civilă? Cum poate fi planificată o lovitură masivă dacă adversarul a construit un „scut uman“ enorm, cu milioane de participanţi incluşi prin propriul accept, din convingere religioasă, dar şi, în foarte multe cazuri, sub presiunea directă a unor represalii cumplite? Întrebarea tragică din Vietnam, din Afganistan, din Cecenia...fără răspuns, niciodată fără un răspuns acceptabil din punct de vedere al doctrinei militare clasice supusă Convenţiilor şi protocoalelor de la Geneva şi nevoii de a respecta drepturile fundamentale ale omului, cele printre care intră şi protecţia populaţiei civile în caz de conflict armat.

Reguli şi principii pe care Statul Islamic le înlocuieşte cu alta: împotriva duşmanilor, a necredincioşilor este autorizată – prin canoanele morale şi religioase aprobate şi promovate de molahi – absolut orice tip de acţiune ostilă: nu există limite pentru că aceia, duşmanii, nu sunt fiinţe umane, sunt creaţia Răului şi trebuie exterminaţi fără milă, oriunde s-ar găsi ei. Regula absolută este că nu există reguli, nu există milă, nu se poate arăta compasiune, scopul unic fiind distrugerea lor totală.

Iar Occidentul nu este pregătit să înţeleagă asta şi, blocat de propria sa ideologie şi de propriile principii umaniste, nu poate da o libertate de acţiune militară decât în funcţie de acestea.

Limitare de care profită la maximum ideologii islamului fundamentalist deoarece, argumentează ei, exact acesta este spaţiul deschis pe care se pot construi atacurile viitoare. Profitând la maximum de cea de-a doua eroare tragică a Occidentului, blocat definitiv de propriile principii şi în toate încercările de a rezolva problema asimilării comunităţilor islamice dezvoltate în progresie geometrică pe propriul teritoriu euroatlantic.

Astfel, s-a ajuns la situaţia absurdă şi generatoare de uriaşe probleme, ca cele mai importante centre ale radicalizării islamice să fie „centrele culturale“ de pe lângă moscheile din Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Germania, Norvegia etc. (cu tendinţa acestora de a se muta progresiv şi spre noua zonă paradisiacă de libertate pe care o reprezintă statele din estul Europei). De ani şi ani de zile, de aici (şi, prin comparaţie, cu mult mai puţin din Orientul Apropiat) au plecat toate mesajele dure de apel la Jihad, la dinamitarea din interior a societăţilor corupte ale Occidentului, la constituirea de formaţiuni paramilitare, la formarea unor reţele de aderenţi gata să ofere sprijin logistic şi financiar. Totul în ideea de a forma – după cum susţinea, spre exemplu, liderul formaţiunii Sharia4 Belgium  - „state musulmane în Europa“.

O problemă niciodată rezolvată şi care acum s-a   infectat profund, dublată de consecinţele eşecului instituţiilor europene de a contura măcar o soluţie reală în ce priveşte migraţia ilegală, sursa directă de aprovizionare cu sute şi sute de mii de oameni anual pentru rezervorul radicalizării islamice în Europa, cel care, mai departe sprijină direct, prin toate formele imaginabile, teatrul de conflict pe care acţionează Statul Islamic. Acum în Orientul Mijlociu dar cu promisiunea mai mult decât explicită de extensie spre Occident. Deocamdată, sunt aici:

Ce va urma? Depinde de cât şi ce anume învaţă acum decidenţii spaţiului euroatlantic.

Poate îşi va aminti cineva de cuvintele unui personaj care ştia foarte bine despre ce e vorba, Leon Troţky, arhitectul cumplitei doctrine de război şi represiune a Rusiei sovietice: Poate nu vă interesează războiul, dar trebuie să ştiţi că el e interesat de voi! Asta ar putea-o spune acum – o şi spune – orice mollah care cheamă la Jihad. Să vedem dacă partea noastră de lume este capabilă să formuleze un răspuns real.