Convorbiri cu Hitler

Putin, ca Hitler, pe un afiş pe o stradă lângă Kiev

Ce-i scapă cancelarului şi predecesoarei lui? Dar SUA? Ce ar fi înfrângerea Ucrainei în Donbas? Ca lumea să piardă pariul cu foamea indusă de ruşi prin blocarea porturilor ucrainene? Pa Vestului şi Europei. Noapte bună.

Inadecvarea, minciunile, iluziile şi autoamăgirile Europei şi Americii la provocarea putinistă continuă şi, dacă se vor perpetua, vor avea consecinţe nu doar grave, ci de-a dreptul catastrofale.

Ucraina pare, pe moment, a pierde războiul

Potrivit Kievului, Ucraina ”pierde pe front în faţa Rusiei”, în ceea ce a devenit un ”război de artilerie”. E un tip de conflict pentru care forţele ucrainene nu mai au aproape deloc muniţie proprie şi depind aproape integral de livrările occidentale, care sunt insuficiente, după cum reiese din explicaţiile şefului adjunct al serviciilor secrete ucrainene, Vadim Skibiţki, reluat în ziarul The Guardian. La rândul său, Garry Kasparov e de acord: ”Penuria de arme grele a Ucrainei a atins un nivel critic. Marea Britanie şi Polonia fac mai mult decât pot. Dar (Olaf) Scholz amână (cu privire la livrări de arme) şi minte. Nici SUA nu-şi limpezesc ţelul în acest război şi trimit mai puţin Ucrainei decât au promis şi net mai puţin decât ar avea nevoie” ţara agresată, invadată şi ocupată.

În timp ce zgârcenia Berlinului la exportul de arme grele necesare apărării Ucrainei a atins cote mari şi tinde spre cele paroxistice ale avariţiei lui Harpagon, cancelarul se laudă, insolent, că Germania ar fi făcut, chipurile, enorm (”mai mult decât aproape orice altă ţară”) pentru ajutorarea militară a Ucrainei. Scholz minte fără jenă, de vreme ce niciun tanc german din cele neofensive promise şi cu atât mai puţin din cele de atac, livrabile, nu a ajuns pe front. A făgăduit Gheparduri şi sistemul de apărare anti-aeriană Iris-T, dar nici aceste arme n-au ajuns încă la destinaţie.

Polonia faţă cu inadecvarea Franţei şi Germaniei: ”S-a mai vorbit cu Hitler?”

Cu nimic nu contrastează avariţia cancelarului mai puternic decât cu generozitatea cu care el şi omologul său francez, Macron, irosesc ore spre a sta de vorbă, incontinent, cu dictatorul rus, spre marea bucurie a lui Putin, a dezinformatorilor şi a propagandiştilor săi. Nu mai puţin euforici au devenit ei graţie Papei, care şi-a susţinut şi el strălucitul ”doctorat” de lider inadecvat al creştinătăţii pe care o conduce, umilindu-se repetat, complet aiurea, în faţa tiranului rus şi a propagandei sale.

Într-un târziu, i-a sărit ţandăra până şi preşedintelui Poloniei, Duda. Liderul de la Varşovia a osândit clar şi fără echivoc halucinantele convorbiri telefonice purtate de cancelarul Scholz cu liderul de la Kremlin. ”A vorbit oare cineva cu Hitler” (în cel de-al Doilea Război Mondial)? – s-a întrebat Duda. Şi (cu trimitere la Macron): ”a cerut oare cineva să nu fie umilit?”, a adăugat el, într-un interviu acordat presei germane. În ”Bild”, şeful statului polonez a reliefat just că ”aceste discuţii nu aduc nimic în afară de a-l legitima pe insul responsabil pentru crimele armatei ruse în Ucraina”.

Scholz stăruise, vai, zilele trecute, să reitereze justificarea discuţiilor sale aberante cu Putin, ca fiind necesare ca să i se explice liderului rus că strategia sa în Ucraina ar fi dat greş.

O făţărnicie cu tulburătoare antecedente istorice

Duplicitatea halucinantă a cancelarului are precedente în istoria Germania. După ultimatumul sovietic adresat României, în iunie 40, care cerea Basarabia şi Bucovina, regele Carol ar fi vrut să-i reziste cu arma în mână idolului lui Putin, Stalin. Mizând pe presupusul anticomunism german, Carol ceruse autorităţilor naziste să intervină pe lângă unguri şi bulgari să nu atace trupele române, în timp ce armata ţării apăra graniţele României de o invazie rusă. Hitler i-a cerut repetat şi imperativ să cedeze Uniunii Sovietice şi să renunţe la rezistenţa armată în faţa raptului teritorial al Moscovei.

Nu e Putin, încă, Hitler. Sau Stalin. Dar ideologic nu există lider postbelic (în afară, poate, de Dmitri Medvedev) care să fi fost mai aproape de ei. În timp ce Scholz se întreţinea cordial cu Putin, adjunctul tiranului, vice-şeful Consiliului de Securitate al Rusiei şi posibilul succesor al dictatorului, îşi defula pe Telegram sentimentele reale faţă de ucraineni: ”Mă întreabă oamenii adesea de ce sunt postările mele pe Telegram atât de dure. Răspunsul e că îi urăsc. Sunt scârbavnici şi gunoi. Ne vor moartea. Cât timp trăiesc, voi face totul ca să-i fac să dispară”, şi-a precizat planurile numărul doi al Rusiei. Şi că să nu fie niciun echivoc, ruşii au continuat să blocheze porturile şi grânele ucrainene, condamnând sute de milioane de oameni din Africa şi Asia la moarte prin inaniţie.

În vreme ce antecedentele în materie de duplicitate diplomatică germană le includ pe cele care, în consecinţa pactului Ribbentrop-Molotov, au împiedicat România să se apere de ruşi în 1940, nimeni nu pare să fi făcut mai mult pentru continuitatea lor, în ultimele două decenii, decât predecesorii lui Scholz, Gerhard Schröder, lacheul tiranului, şi, mai ales, Angela Merkel.

Cioran şi contradicţia insolubilă a discursului lui Merkel

Azi, ex-cancelara, care refuză să-şi facă vreun reproş ori să-şi admită vreo greşeală, vreun păcat sau vreo culpă în politica faţă de Rusia, afirmă că ar fi ştiut întotdeauna că Putin e ostil Vestului. Dar atunci, pentru ce, în numele Cerului, a spus, la inaugurarea proiectului Nord Stream, că: ”arătăm acum că mizăm pe un parteneriat viitor, sigur şi solid, cu Rusia”! De ce a promovat ferm, sistematic şi hotărât amplificarea dependenţei energetice a Germaniei şi Europei de Rusia? Ce-a apucat-o, pe ea, care crescuse în ocupata Germanie răsăriteană şi, ca redegistă, cunoaştea bine ce înseamnă KGB şi STASI, dar se lăsase pe mâna fostului kaghebist din Dresda?

O atacase ura de sine? O nărăvise ura pe Vest? Nihilismul? Unul din marii nihilişti ai veacului trecut, româno-francezul Emil Cioran, care le ţinuse la un moment dat pumnii legionarilor şi naziştilor, afirma, după război, că doar două popoare nu s-ar fi ”epuizat istoric”. Germanii şi ruşii. Ei bine, Cioran a uitat Ucraina.

Iar germanii sunt pe cale să-şi epuizeze credibilitatea. Ce încredere mai poate avea Kievul în Berlin, de vreme ce ambasadorul ucrainean din Germania, Melnyk, încă mai aşteaptă precizări de la guvernul federal cu privire la datele exacte la care vor ajunge în Ucraina armele germane promise?

Efectele unei duplicităţi prea îndelungate

N-ar avea motive ucrainenii să considere că, aşa cum a presat cândva Berlinul România în 1940 să accepte o pace oneroasă, cu cedări de teritorii înghiţite hulpav de ruşii lui Stalin, cuplul franco-german care conduce Europa în prezent încearcă să impună din nou acelaşi lucru, de această dată Ucrainei, în favoarea epigonului lui Stalin, Vladimir Putin?

N-ar avea ei motive să creadă că absurda reticenţă a unor ţări ca Franţa şi Austria de a primi în UE Ucraina, care şi-a dovedit cu asupra de măsură voinţa de a adera la valorile europene, reflectă mai puţin obiecţii privind calitatea democraţiei ţării lui Zelenski, cât un obsesiv şi sinucigaş împăciuitorism faţă de ruşi? Căci dacă Ucraina nu intră în UE, cea, dixit Merkel, urâtă de Putin, oare la ce mai serveşte şi ce mai reprezintă Comunitatea Europeană? La scos covorul roşu pentru ruşi? Pentru Putin? Pentru alţi tirani?

Scholz, Macron şi Merkel ar fi făcut bine să ştie că nu se vorbeşte cu Hitler, necum să i se conceadă dominaţia energetică ori un veto în sfera exportului de arme; şi că împăciuitorismul îl legitimează şi îl stimulează pe tiran şi îi încurajează tirania. Iar francezii, germanii şi, în genere, occidentalii ar fi optim să ştie că în Donbas se joacă nu doar soarta Ucrainei, ci şi a Africii şi Asiei, riscând foametea, ca şi destinul unui Vest, cu ale cărui valori sunt în război şi Rusia, şi China, şi aliaţii celor două ţări.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle