INTERVIU Istoricul Constantin Corneanu: „Este necesară conceperea unei strategii răsăritene de către România“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Unul dintre jurnaliştii cu care am avut şansa să lucrez în cea mai puternică instituţie de presă pe care o are Armata României este istoricul şi publicistul Constantin Corneanu, truditor onest pentru scrierea istoriei românilor aşa cum a fost. Dialogul iniţiat cu distinsul conaţional, la puţine zile distanţă de aniversarea revenirii Basarabiei la Patria Mamă este o invitaţie la reflecţie. Şi dreaptă judecată.

Dacă mâine ar fi înfiinţat un Minister al Reunificării Naţionale, unul dintre cei care ar merita să fie în poziţiile cheie, din jurul noului ministru, cu un rol pragmatic, ofensiv, bazat pe experienţa sa anterioară, dobândită la nivelul premierului anilor încheiaţi în 2004, ar fi istoricul şi publicistul Constantin Corneanu.

Bine cumpănit în discursul public, extrem de documentat în chestiuni abordate de alţii pompieristic, interlocutorul meu nu ocoleşte întrebările dificile, are timp de invitaţi din mediul diplomatic, veniţi la evenimente de interes public, impune respect prin tact, bun simţ, convingeri clare şi argumente culese după studii deloc empirice. 

Cu această percepţie i-am propus câteva întrebări spre reflecţie, iar răspunsurile sale au meritat să fie reproduse in integrum.

ROMÂNIA ŞI GEOPOLITICA MARILOR PUTERI

- Profesorul universitar dr. Ioan Scurtu apreciază că în noua ediţie revizuită şi adăugită a cărţii dvs., respectiv “Sub povara marilor decizii. România şi geopolitica marilor puteri (1941-1945)”, abordaţi perioada menţionată într-o viziune nouă, prin prisma situaţiei geopolitice şi strategice a României, ca parte a unui ansamblu de relaţii politico-diplomatice şi militare desfăşurate la nivel european şi planetar. O prismă utilă şi abordării perioadei postdecembriste a ţării noastre. Cartea despre anii 1941-1945 are cinci capitole substanţiale. Extrapolând, volumul ipotetic dedicat perioadei 1989-2014, câte părţi ar avea şi cum le-aţi numi? 

Constantin Corneanu: O întrebare extrem de incitantă, iar un ipotetic volum dedicat perioadei 1989 – 2014 ar putea avea cinci capitole, respectiv: un prim capitol dedicat reconfigurării sistemului de relaţii internaţionale în perioada 1989 – 1991 (dispariţia URSS ca actor geopolitic, reconsiderarea strategiei NATO, unificarea Germaniei) în timp ce capitolul doi ar trebui să fie dedicat unei analize privind evoluţiile politico-diplomatice ale NATO şi Comunităţii Economice Europene (viitoarea UE), în faţa noilor provocări strategice generate de dispariţia unui actor cheie al Războiului Rece şi, implicit, al încheierii acestuia. Capitolul trei ar trebui să fie dedicat situaţiei statelor foste componente ale Tratatului de la Varşovia, respectiv glacisului strategic al fostei URSS, raporturilor dintre ele şi Occident (NATO şi UE), precum şi dintre ele şi principalii actori din spaţiul ex-sovietic (Federaţia Rusă, Ucraina etc.). 

Un capitol patru ar trebui să fie dedicat destrămării Iugoslaviei şi modului în care s-au evidenţiat interesele şi modalităţile de ducere la îndeplinire ale lor de către importanţi actori geopolitici ai lumii (NATO, UE, Germania, Federaţia Rusă, Marea Britanie, SUA, Franţa). Capitolul cinci l-aş dedica României şi intereselor sale geopolitice şi strategice, de securitate naţională, modului în care s-au cristalizat la nivel de concepte şi s-au transpus în practică, relaţiilor sale cu statele din vecinătatea apropiată, care au fost „culisele” spectaculoaselor transformări şi încleştări geopolitice care au influenţat evoluţia statului român, după 22 decembrie 1989, care au fost şansele şi neşansele noastre etc. Un ultim capitol ar fi dedicat evoluţiilor din această lume unipolară, cu actori extrem de puternici şi extrem de interesaţi în modificarea echilibrului de putere în arena relaţiilor internaţionale. 

Mă refer îndeosebi la ultimele evenimente din spaţiul ex-sovietic. În cursul uneia dintre numeroasele convorbiri dintre preşedintele american Ronald Reagan şi contele Alexandre de Marenches, directorul Serviciului de Informaţii Externe al Franţei, desfăşurată la Casa Albă în anii ’80, oaspetele francez avea să evidenţieze, aplecându-se asupra planiglobului, faptul că bătălia dintre marile puteri, la începutul anilor ’80, continua să se dea pentru controlul zonelor în care se aflau cele opt elemente chimice strategice indispensabile pe timp de război, ca şi pe timp de pace, complexului militaro-industrial şi, implicit, asigurării securităţii naţionale. Această întâlnire de nivel înalt şi discuţiile purtate reprezintă unul dintre cele mai fascinante exemple de analiză geopolitică a intereselor unor mari puteri. Dintr-o asemenea perspectivă, referindu-ne acum la petrol, gaze naturale şi gaze de şist, am putea realiza o cercetare asupra perioadei 1989 – 2014, precum şi asupra poziţiei geopolitice şi strategice a României în ansamblul evoluţiei relaţiilor internaţionale din perioada 1989 – 2014, a modului în care liderii politico-militari ai ţării noastre au înţeles şi au valorificat importanţa aşezării geografice, potenţialul uman şi de materii prime al României, în raporturile dintre marile puteri. 

BĂTĂLIA PENTRU CUCERIREA CELUI DE-AL PATRULEA CERC GEOPOLITIC AL LUMII

- Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între centrele de putere mondiale şi raporturile dintre acestea, luând drept referinţă anii 1939-1941 pentru anul 2014, la ce concluzii pragmatice aţi ajunge? 

Constantin Corneanu: Centrele de putere au rămas în linii mari aceleaşi, respectiv SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, la care se pot adăuga nişte actori internaţionali gen UE şi NATO, alături de ONU, care grupează o serie de interese derivate din anumite concepte de geopolitică şi securitate naţională. Victoria Naţiunilor Unite de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, a permis Statelor Unite să-şi pună în aplicare ideile privind cucerirea şi dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul “Planului Marshall” şi al NATO. 

Zbigniew Brzezinski consideră că scopul geopolitic central al SUA ar trebui să-l reprezinte, la început de secol XXI, consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv UE, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaţionale concepută în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care s-au făcut, de-o parte şi de alta, pentru includerea Georgiei în NATO, ne dau dreptul să concluzionăm că SUA au început bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla “Rimland”-ul. 

“Rimland”-ul reprezintă, în opinia geopoliticianului Nicholas Spykman, regiunea de margine sau “bordura maritimă” a Eurasiei, care începe cu Finlanda şi Ţările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia şi Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei. În raportul cu privire la problemele securităţii naţionale, adresat guvernului SUA, în martie 1992, de către Paul Wolfovitz, se vorbea despre “necesitatea neadmiterii apariţiei pe continentele european şi asiatic a unei forţe strategice, capabile să se opună SUA”, iar în acest sens se atrăgea atenţia că ţările “cordonului sanitar” (în special Ţările Baltice) sunt “teritorii de cea mai mare importanţă strategică, iar atentatul asupra lor din partea ruşilor trebuie să atragă după sine rezistenţa armată din partea ţărilor NATO”.

O analiză a evenimentelor petrecute recent în arena relaţiilor internaţionale, relevă faptul că liderii de la Kremlin depun eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preţ, a potenţialului strategic al Federaţiei Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână “o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micşorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice şi teritoriale, şi fiind convinşi că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul ruşilor. Interesul crescând al SUA şi al UE pentru zona Mării Caspice şi a ţărilor din fostul glacis strategic al URSS a generat nervozitate la Kremlin şi proteste din partea Federaţiei Ruse, cu privire la intervenţia în sfera sa de influenţă. Analiştii politici şi geopoliticienii ruşi apreciază că, în momentul de faţă, Europa nu are o geopolitică şi o voinţă geografică proprie, iar funcţiile ei se reduc la faptul că ea serveşte drept bază auxiliară a SUA în Eurasia şi loc pentru cel mai verosimil conflict cu Eurasia, ceea ce impune ca liderii politici ai Federaţiei Ruse să participe, ba chiar să genereze, o reorganizare a spaţiului european care ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic al Moscovei, păstrându-i suveranitatea, autonomia şi autarhia.

Scopul geopolitic al Federaţiei Ruse este de a scoate Europa de sub controlul SUA (NATO), de a contribui la unificarea ei şi de-a consolida legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruse. Din punct de vedere militar, UE nu va fi pentru încă mult timp, fără sprijinul SUA, un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei, în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic. Recentele evoluţii din arena relaţiilor internaţionale ale Federaţiei Ruse (ex. criza din Ucraina şi Peninsula Crimeea) par să confirme într-o proporţie foarte mare aceste principii de acţiune geopolitică, care nu mai par, astfel, doar nişte simple teorii. Calitatea şi potenţialul Forţelor Armate ale Rusiei devin, astfel, extrem de importante în realizarea acestui proiect eurasiatic, ceea ce impune ca armata rusă (structura ei şi calitatea armamentului) să nu depindă, sub nicio formă, de situaţia politică de la Kremlin. 

În perspectiva evoluţiilor viitoare ale Federaţiei Ruse, calitatea armatei ruse va constitui temelia întregii politici externe ruseşti, astfel încât, structura armatei va determina, într-o oarecare măsură, echilibrul strategic. Totodată, continuă să existe stereotipuri specifice Războiului Rece, care agravează situaţia internaţională, astfel încât forţa armată îşi prezervă, în aceste condiţii, unele semnificaţii, respectiv de instrument de politică externă şi mijloc de protecţie a intereselor naţionale. Evenimentele din Peninsula Crimeea din această primăvară a anului 2014 reprezintă un exemplu în acest sens. În condiţiile în care NATO controlează prin intermediul Turciei strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar Marea Neagră nu înlocuieşte ieşirea Federaţiei Ruse la “mările calde”, apariţia unui nou actor geopolitic, respectiv Ucraina, şi integrarea lui în comunitatea euroatlantică (UE şi NATO), reprezintă un pericol major pentru planurile Federaţiei Ruse de a controla Eurasia. Geopoliticienii ruşi apreciază că existenţa Ucrainei în graniţele actuale şi cu actualul statut de “stat suveran” este identică cu aplicarea unei lovituri monstruoase asupra securităţii geopolitice a Rusiei, care echivalează cu o invazie pe teritoriul ei. Continua presiune politico-diplomatică şi economică asupra Ucrainei, din partea Kremlinului, ca rezultat opţiunilor euroatlantice ale elitei politice de la Kiev, precum şi nesfârşitul "război al gazelor", confirmă supoziţiile conform cărora amestecul Federaţiei Ruse este dictat de o decizie geopolitică majoră, de faptul că existenţa pe mai departe a Ucrainei unitare este inadmisibilă, în aprecierea unor cercuri politice ruseşti radicale, precum şi în conformitate cu obiectivele extrem de pragmatice ale noului curs de politică externă al Federaţiei Ruse. 

Având în vedere că o simplă integrare a Moscovei şi Kievului este imposibilă şi nu va crea un sistem geopolitic stabil, chiar dacă aceasta se va întâmpla în pofida oricăror dificultăţi obiective, geopoliticienii ruşi sunt de părere că Moscova trebuie să se implice activ în refacerea spaţiului ucrainean conform singurului model geopolitic logic şi firesc. Divizarea Ucrainei va permite, în perspectivă, reunificarea părţilor de Est ale Ucrainei cu Federaţia Rusă ceea ce va transforma Rusia într-o mare putere navală care va domina Marea Neagră. Geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, extrem de preţuit în cercurile naţionaliste ruseşti, consideră că noile frontiere sunt inevitabile astfel încât unele regiuni trebuie împărţite din nou, sarcina fiind crearea în Occident a unor formaţiuni prietene neutre, cu o independenţă etnoculturală, economică şi socială la cel mai înalt grad, dar dependente strategic de Moscova. 

NOUĂ, ROMÂNILOR, NE-A LIPSIT UN COLONEL PRECUM KLAUS VON STAUFFENBERG

- În cartea dumneavoastră, de 570 de pagini, vă referiţi şi la actul unilateral, de la 23 august 1944. Următoarea schimbare la faţă, a regimului politic, din România, a avut loc în decembrie 1989. Se poate face o paralelă între cele două evenimente istorice cruciale?

Constantin Corneanu: Într-un fel, având în vedere importanţa momentului în reconfigurarea unui destin istoric şi, mai apoi, al opţiunii de politică externă. Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. În perioada războiului, mai ales cu precădere în 1944, „discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi pe factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demnă şi corectă. Modul în care liderii de la Kremlin au pus în aplicare “noua gândire politică” sovietică în planul relaţiilor internaţionale, în 1989, cu sprijinul braţului său secret (KGB&GRU), alimentează “teoria conspiraţiei” privind implicarea, mai mult decât necesară, a serviciilor secrete sovietice, precum şi a celor occidentale, în evoluţia evenimentelor din România acelui decembrie 1989. 

Într-un articol despre perioada premergătoare căderii regimului Ceauşescu şi a comunismului în spaţiul românesc, un ofiţer din intelligence-ul României socialiste, rememorând una dintre misiunile sale externe din toamna anului 1989, mărturisea că aştepta cu înfrigurare, nu numai el, să se întâmple ceva şi în România în contextul derulării evenimentelor din spaţiul ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Agentul secret cu care s-a întâlnit aştepta şi el ca cei de la Bucureşti să se schimbe, sau să fie schimbaţi, precum şi mersul general al ţării. Toată lumea aştepta. Armata, activul de partid şi de stat, Securitatea, poporul român, toată lumea aştepta. Probabil că singurul care nu aştepta a fost Nicolae Ceauşescu. Sau poate că aştepta şi el?! În toată această aşteptare s-a întâmplat să izbucnească o revoltă populară la Timişoara, la 16 decembrie 1989, precedată de o încercare nereuşită la Iaşi, în data de 14 decembrie 1989. 

A fost începutul sfârşitului pentru regimul Ceauşescu. Însă, spre deosebire de 23 august 1944, într-o astfel de conjuctură istorică, aflaţi într-o înfrigurată aşteptare, nouă, românilor, ne-a lipsit un colonel Klaus von Stauffenberg şi un amiral Wilhelm Franz Canaris. Un om care să îşi asume, chiar cu preţul vieţii, responsabilitatea organizării unei lovituri de stat militare pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, precum şi un om care, din postura de şef al intelligence-ului, să protejeze şi să încurajeze, chiar, un complot politico-militar care ar fi oferit României şi românilor un alt destin istoric. Cele două personaje istorice, cu un destin tragic şi măreţ deopotrivă, au iubit Germania şi viitorul ei mai mult decât propria-i viaţă, şi s-au sacrificat pentru ca omenirea să ştie că nu toţi germanii au fost precum Adolf Hitler şi acoliţii lui. Din păcate, la Bucureşti, în 1989, toată lumea aştepta. Într-un interviu pe care l-am realizat în octombrie 2010, fostul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA) din 1989, viceamiralul (r) Ştefan Dinu, mărturisea că ar fi trebuit să mai treacă cel puţin 10 ani până când conducerea Armatei României socialiste ar fi îndrăznit să se gândească la o lovitură de stat militară împotriva lui Nicolae Ceauşescu. 

Trebuie menţionat faptul că în 1989, aparatul de informaţii şi contrainformaţii românesc, grupat la 22 decembrie 1989 sub stindardul Departamentului Securităţii Statului, identificat ca fiind şi un instrument de represiune al regimului comunist, nu a permis şi nu a încurajat, cu metodele şi mijloacele specifice muncii de “intelligence”, existenţa unei alternative politice la clanul Ceauşescu, a unei opoziţii în PCR cu efecte benefice în planul vieţii noastre de zi cu zi şi a perspectivei istorice. Valoarea corpului de comandă al aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc, în acel decembrie 1989, a fost îndoielnică în ceea ce priveşte necesităţile impuse de funcţionarea unui serviciu secret modern, flexibil, imaginativ şi devotat unui ideal şi interes naţional. Duplicităţile generalului Iulian Vlad, laşităţile lui Gianu Bucurescu, “jocurile” lui Stamatoiu şi Raţiu etc. relevă un mod de a fi şi de a înţelege al liderilor “intelligence”-ului românesc, din acele timpuri, care îmi dau dreptul de a considera că retragerea în interiorul legii şi doar informarea şefului statului a reprezentat o decizie care putea trezi speranţe pentru un viitor imediat, pentru conservarea unei situaţii existente, însă pe termen lung s-au pierdut oamenii, arhivele şi credibilitatea serviciului secret român ca instituţie. 

În condiţiile în care memorialistica foştilor ofiţeri de securitate, lasă să se înţeleagă că Securitatea a infiltrat anturajul lui Mihail Gorbaciov şi a aflat tainele “perestroikăi”, întrebarea care se naşte este legată de modul în care liderii “intelligence”-ului românesc au pregătit o perspectivă pentru poporul român, precum colegii de la KGB&GRU pentru poporul rus, o alternativă la baia de sânge din decembrie 1989. Împiedicarea coagulării oricărei forme de opoziţie politică la adresa lui Nicolae Ceauşescu, chiar şi de sorginte gorbaciovistă, s-a dovedit neproductivă şi ineficientă pentru viitorul poporului român. 

ELITA POLITICĂ DE LA CHIŞINĂU ESTE OBLIGATĂ SĂ NU RATEZE ACEST MOMENT ISTORIC

- Sunteţi un istoric preocupat şi de evoluţiile trecute, dar şi actuale, de la est de Prut. Cum comentaţi viitorul europenilor din Republica Moldova?

Constantin Corneanu: Pe măsură ce UE, sub imperiul evoluţiilor politico-diplomatice din Ucraina, arde etapele în drumul spre semnarea Acordului de Asociere cu Republica Moldova, parafat de elita politică de la Chişinău la Vilnius în noiembrie 2013, adepţii integrării europene se vor afla sub o presiune permanentă. O presiune generată, pe de-o parte, de nevoia de a îndeplini angajamentele asumate în relaţia cu UE, pe de altă parte de opoziţia pe care PCRM-ul lui Voronin şi forţele anti-europene din Chişinău şi Tiraspol o vor intensifica. Toate acestea într-un an electoral care devine, astfel, crucial pentru destinul istoric al statului Republica Moldova. 

Declaraţiile pe care le-au făcut înalţi responsabili ai Administraţiei americane, inclusiv faptul că premierul Iurie Leancă a dialogat cu preşedintele Barak Obama la Washington, relevă faptul că Republica Moldova se bucură de încrederea şi sprijinul SUA în eforturile de integrare europeană. Interesul strategic al SUA pentru păstrarea integrităţii teritoriale şi suveranităţii Republicii Moldova reprezintă un semnal extrem de preţios pentru guvernul de la Chişinău în contextul actual al evoluţiei relaţiilor din spaţiul ex-sovietic, având în vedere că Republica Moldova are o rană deschisă: Transnistria. 

Într-un interviu pe care vi l-am acordat, în 17 noiembrie 2013, spuneam că un eşec al Ucrainei la Vilnius va influenţa destinul geopolitic al Republicii Moldova, iar propunerea Comisiei Europene de liberalizarea a vizelor pentru cetăţenii RM semnifica un interes major, din punct de vedere geopolitic şi strategic al UE, pentru Republica Moldova. Transformarea Republicii Moldova în principalul punct de sprijin şi interes al UE în spaţiul ex-sovietic, în cazul unui eşec al Kievului, care acum pare să se contureze, a devenit o realitate. Elita politică de la Chişinău este obligată să nu rateze acest moment istoric. Elita politică conducătoare de la Chişinău trebuie să fie sprijinită, de către România, pentru ca procesul de aderare la setul de valori al UE să fie încununat de succes la sfârşitul anului 2014. 

UN OBIECTIV STRATEGIC AL ELITEI POLITICE DE LA BUCUREŞTI

- Credeţi că după integrarea Republicii Moldova în UE, va fi posibilă o unire a celor două state? 

Constantin Corneanu: În recenta dezbatere privind rolul şi locul Republicii Moldova în actualul context geopolitic şi strategic din spaţiul ex-sovietic, aflat într-o reconfigurare permanentă, organizată de către Asociaţia Europeană de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” în parteneriat cu Institutul Fraţii Golescu pentru relaţii cu românii din străinătate, în cursul serii de 5 martie a.c., în calitate de preşedinte al Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu” am ţinut să menţioneze că elita politică de la Chişinău este obligată să înfăptuiască reîntregirea Republicii Moldova în confomitate nu numai cu prevederile Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (regiunii transnistrene a Republicii Moldova), adoptată în unanimitate de către Parlamentul Republicii Moldova la 22 iulie 2005, dar şi mandatată de Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, care relevă foarte clar faptul că elita politică din 1991 a avut conştiinţa faptului că spaţiul nistrean este parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al devenirii poporului român (ex: Subliniind dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru, se menţionează în preambului Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova).

Dintr-o astfel de perspectivă, conform adevărurilor istorice recunoscute şi asumate de elita politică a Republicii Moldova din 1991 şi până astăzi, nu pot fi acceptate soluţii de federalizare sau decupare a Transnistriei de Republica Moldova, propuse de către terţi, ci trebuie sprijinit de către România efortul de reinstaurare a ordinii constituţionale în spaţiul nistrean şi de integrare a întregii Republici Moldova în UE. Dialogul permanent dintre elitele politice de la Bucureşti şi Chişinău, respectarea şi valorizarea reciprocă dintre cele două elite politice, mai cu seamă în acest efort de integrare europeană al Republicii Moldova, pot constitui premisele unui posibil dialog, şi necesar dealtfel, privind o modificare pe cale paşnică a frontierelor dintre cele două state, în condiţiile în care Actul Final de la Helsinki fixează nu intangibilitatea frontierelor, ci inviolabilitatea lor prin forţă. 

Actul Final de la Helsinki oferă posibilitatea unei modificări paşnice a frontierelor, prin autodeterminarea popoarelor şi cu acordul celeilalte părţi implicate, ambele condiţii fiind obligatorii, nu numai prima. Obligaţia şi dreptul la o astfel de perspectivă derivă din precedentul istoric al perioadei 1917 – 1918 când elita politică a Republicii Democratice Moldoveneşti, proclamată pe 2 decembrie 1917, a decis în deplină cunoştinţă de cauză, în pofida reticenţelor manifestate de către unele minorităţi naţionale, să se unească cu România, la 27 martie 1918. Menţionez faptul că Senatul SUA, după cum scria cotidianul Moldova Suverană din 20 iunie 1991, a recomandat guvernului american: „1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova şi nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, şi să elaboreze o hotărâre în acest sens; 2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic, dacă o doreşte, reunificarea Moldovei şi nordului Bucovinei cu România aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi Principiul 1 al Actului de la Helsinki”. 

Elita politică a Republicii Moldova şi Parlamentul de la Chişinău, asemenea Sfatului Ţării la 27 martie 1918, are obligaţia morală, politică, juridică şi istorică de a decide, după integrarea în UE, o perspectivă de reîntregire a spaţiului istoric şi etnic al devenirii neamului românesc. Valorizarea şi determinarea elitei politice a Republicii Moldova să reflecteze la o astfel de perspectivă istorică, după integrarea în UE şi reinstaurarea ordinii constituţionale în spaţiul nistrean, va trebui să devină un obiectiv strategic al elitei politice de la Bucureşti, al societăţii civile, al mass-media etc. precum şi, totodată, conceperea unei strategii răsăritene de către România având drept obiective strategice: resetarea relaţiei cu Federaţia Rusă şi sprijinirea comunităţilor de români din spaţiul ex-sovietic în afirmarea şi conservarea identităţii lor etnice, religioase şi culturale. Dintr-o astfel de perspectivă trebuiesc a fi înţelese lucrurile şi nu aşa cum eronat au fost percepute şi scrise într-un articol al blogger-ului Marius Dorin Lulea, respectiv: România Reunită are dreptul legal la Transnistria.

- Domnule Constantin Corneanu vă mulţumesc frumos pentru amplele răspunsuri, caracteristice unui român care vede evoluţia naţiunii sale conform unor etape lucid asumate, pe baza unor programe temeinice, de tipul win-win, în relaţia cu cel de-Al Doilea Stat Românesc = Republica Moldova. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite