A învăţat cel mai interesant procedeu dintre toate: negocierea nesfârşită, detaliu cu detaliu, apoi detaliu al detaliului, apoi detaliile detaliilor repuse în discuţie de către comisii parlamentare, totul revenind la punctul de plecare înspre exasperarea interlocutorilor europeni  puşi în final cu spatele la zid deoarece, intrând orbeşte în plasă, nu au observat că se apropie data-limită după care chiar ei vor fi făcuţi vinovaţi de toate cele.

Exact asta se întâmplă şi acum. Ca prin miracol, Uniunea Europeană descoperă procedeul transferului de vină şi responsabilitate pe care-l încearcă britanicii, declarându-se acum victime totale trebuind să acţioneze într-o cursă contra-cronometru. Genială construcţie a echipei de la Londra care i-a luat aseară nepregătiţi pe cei de la Bruxelles.

Iată cum a funcţionat jocul.

  1. Realitatea faptică. Ieşirea Marii Britanii se face în termenii art. 50 din Tratatul de funcţionare al UE, articol invocat unilateral de UK, declanşând mecanismul legal aferent al cărui punct terminus este, oficial, 29 martie orele 23. Atunci separarea se poate produce fie pe baza unui Acord (cel negociat de guvernul britanic şi respins de două ori de propriul parlament), fie la modul nereglementat, prin ruperea bruscă şi necondiţionată a tuturor legăturilor existente între UE şi UK. De sute şi sute de ori s-a spus la Bruxelles (şi încă se mai repetă) că altă variantă nu mai există, nu mai poate fi vorba de renegocierea textului existent şi că o eventuală prelungire a datei la care UK va părăsi sistemul european va fi acordată doar dacă există un motiv foarte clar, cu specificarea că va fi vorba despre o prelungire de tip tehnic, deci fără a modifica nicidecum esenţa întregului proces.
     
  2. Presiunea britanică. La două săptămâni de data oficială a de ieşire din UE, britanicii vor lansa azi pe piaţă varianta Mayday, strigătul de ajutor către UE pentru a prelungi perioada până la data plecării. Cel puţin. Căci există voci care spun că s-a putea promite şi alegeri anticipate, un al doilea referendum sau demararea de noi negocieri pentru o soluţie tip “Norvegia+”.
     
  3. Plasa mortală. Oricare dintre soluţiile acestea care ar presupune schimbăarea fundamentală a deciziei naţionale exprimate zn acdrul primului referendum, s-ar putea baza, e adevărat, pe un impuls dat de o decizie luată de Camera Comunelor pe care guvernul ar trebui s-o pună în aplicare. Dar, în acelaşi timp, este absolut clar că dacă se va ajunge la asta, e nevoie de o perioadă de timp pentru pregătirea şi origanizarea unui al doilea referendum şi, după asta, pentru negocieri privind noul tip de acord care ar putea fi considerat acceptabil. Un acord european privind prelungirea termenului pentru Brexit înseamnă, juridic vorbind, intrarea într-o dilemă mortală. Dacă data acceptată pentru ieşirea UK din sistem va depăşi fie şi cu o oră ziua alegerilor europene, atunci am avea un Stat Membru care va fi obligat să depună candidaturi pentru Parlamentul European. Nu scrie nicăieri că invocarea art. 50 ar interzice acest lucru, chiar dacă, moralmente, asta înseamnă negarea rezultatelor Referendumului. Dacă nu vor deschide această perspectivă, toate instituţiile europene formate după alegerile din primăvară, nu numai Parlamentul European, ar putea fi declarate ca funcţionând în ilegalitate. Plus că responsabilitatea unei asemenea decizii de prelungire (în afara variantei tehnice, până la mijloc de mai) va fi luată de o echipă europeană aflată la fine de mandat şi care, astfel, ar trimite o povară inimaginabilă către noile organisme de decizie, inclusiv către noul Parlament European care, ipotetic, ar putea refuza soluţia atâta timp cât nu ar exista o modificare corespunzătoare a Tratatelor.
     
  4. Renegocierea. Finalul scenariului? Europenii ar trebui să accepte o renegociere a Acordului, fie de echipa deja compromisă de acum din guvernul Theresa May, fie de alta, rezultată din eventuale alegeri anticipate. Mai circula în această dimineaţă varianta ca, disperaţi de ridicolul uriaş al acestor zile , politicienii britanici să ceară revocarea cererii de activare a art.50. gest foarte improbabil deoarece presupune un risc enorm dacă nu este motivat de rezultatele unui al doilea referendum. Mai este posibil, şoptesc discret voci la Bruxelles, ca întreg circul să aibă şi un scop mai profund: după ce a expus toate variantele imposibile, echipa doamnei Theresa May să se întoarcă cu o a treia cerere de examinare a Acordului, văzut acum ca ultima soluţie logică. Tehnic, aşa e, căci, în ciuda tuturor acestor ipoteze, singurul lucru cert este că, legal, avem No Deal Brexit în noapte de 29 martie. Şi astfel, ar spune planul, deputaţii britanici să fie luaţi prin surprindere şi obligaţi să voteze ceea ce au aruncat de două ori până acum. Se prea poate, numai că, atunci, ridicolul este absolut.

Tot acest episod umilitor şi halucinant arată că, la nivelul clasei politice a lumii contemporane există o criză de credibilitate de care, cine vrea şi cine poate, profită pentru a lansa câte o aventură excentrică care să scuture sistemul şi să-i provoce apropierea cât mai rapidă de punctul de implozie. După acest episod, cine va mai avea curajul să spună ce valorează angajamentul unui guvern dat sub semnătura propriului său prim-ministru, text fundamental pentru viitorul naţiunii apoi refuzat de două ori de propriul Parlament? Iar ceea ce se petrece acum, ce veţi vedea şi auzi în seara asta la Londra şi certurile care vor urma în zilele următoare, vor avea urmări profunde nu numai asupra destinului a ceea ce sper să continue a fi Marea Britanie, dar şi asupra întregului proces european, răni adânci care se vor vindeca cu greu.

Conservatorii britanici şi-au trimis ţara în haos. Urmează cumva Europa?