Conflictul transnistrean - o posibilă soluţie

Mihai Gribincea, prin activitatea desfăşurată ca diplomat şi prin scrierile publicate, poate fi considerat drept cel mai important expert din spaţiul România - Republica Moldova legat de conflictul transnistrean.

În anul 2004 Mihai Gribincea publica sub pseudonim (Mihai Grecu), împreună cu Anatol Ţăranu, culegerea de documente Trupele ruse în Republica Moldova la editura Litera din Chişinău. În prezent, autorul nu mai este condiţionat de calitatea de diplomat şi astfel a republicat această culegere cu numele său, îmbogăţită cu noi documente, într-un volum de 879 de pagini, la editura Cartier, cu titlul Trupele ruse de ocupaţie în Republica Moldova. Culegere de documente şi materiale. Acest volum este cel dintâi în ceea ce autorul ar dori să fie o serie de documente.

În afară de această culegere de documente, Mihai Gribincea a mai publlicat alte cinci cărţi dedicate acestui subiect: Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944 - 1950), 1995; Trupele ruse în Republica Moldova: factor stabilizator sau sursă de conflict?, 1998; The Russian Policy on Military Bases: Georgia and Moldova, 2001; (împreună cu Anatol Ţăranu) Conflictul transnistrean; culegere de documente şi materiale, 4 volume, 2012 - 2014.

Mihai Gribincea a redactat pentru această nouă ediţie a documentelor referitoare la conflictul transnistrean o amplă prefaţă.

Constatarea de la care porneşte autorul este aceea că pe teritoriul Republicii Moldova trupele ruse au o istorie de peste 200 de ani, fiind dizlocate pentru prima oară prin Tratatul de pace de la Iaşi din 1791.

În prezent, Federaţia rusă îşi menţine trupele în foarte multe state ex-sovietice, precum Armenia, Belarus, Kârghâzstan, Tadjikistan, Republica Moldova, Georgia şi Ucraina. Nu întotdeauna pentru atingerea acestui scop au fost utilizate mijloace paşnice: pentru menţinerea acestor trupe în Republica Moldova, Georgia şi Ucraina, Federaţia rusă a declanşat conflicte interne sau războaie. Cazul Transnistriei nu este aşadat unul singular, dimpotrivă.

Trupele sovietice au fost dizlocate în permanenţă pe actualul teritoriu al Republicii Moldova începând cu 1944. Aşa cum pune în evidenţă Mihai Gribincea, mişcarea de eliberare naţională de la sfărşitul anilor 1980 a fost dublată de o mişcare de protest la adresa prezenţei trupelor sovietice. Ca urmare a protestelor, în iunie 1990 Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti a declarat teritoriul republicii drept “zonă demilitarizată” şi a oprit recrutarea tinerilor în forţele URSS.

Autorul arată că în prezent Federaţia rusă este prezentă pe teritoriul Transnistriei prin Grupul Operativ de Trupe Ruse (GOTR), la care se adaugă forţele armate ale pretinsei RMN. Acestea din urmă au fost create, înarmate şi echipate de Armata a 14-a a Federaţiei ruse, iar cei care intră în componenţa lor au şi cetăţenia rusă. De fapt, aşa cum foarte just remarcă Mihai Gribincea, GOTR este succesorul direct al Atmatei a 14-a, potrivit unui act al Ministerului Apărării al Federaţiei ruse din 1995, iar Armata a 14-a fost creată în timpul URSS, în noiembrie 1956 (după revoluţia de la Budapesta). În timpul războiului rece, trupele din Armata a 14-a făceau parte din Districtul Militar Odesa şi, în caz de conflict armat, aveau misiunea de a efectua o ofensivă strategică pe teatrul de operaţiuni militare din Balcani. Acesta este de fapt şi scopul actual al staţionării trupelor ruse în Transnistria, ceea ce denotă o continuitate remarcabilă de gândire strategică, uneori ignorată de observatorii conflictului transnistrean sau de diplomaţii însărcinaţi cu rezolvarea acestuia. Dacă acceptăm acest adevăr, nu avem cum să nu accepăm şi concluzia lui Mihai Gribincea: “Moscova îşi propune să facă nu doar din Transnistria un al doilea Kaliningrad, ci din întreaga Republică Moldova”.

Dincolo de descrierea conflictului transnistrean de la începutul anilor 1990, autorul este interesat de încercările succesive de soluţionare. În opinia sa, primul act ilegal din punct de vedere al dreptului internaţional a fost Decretul nr. 320 al lui Boris Elţin de la 1 aprilie 1992 “cu privire la trecerea sub jurisdicţia Federaţiei ruse a unităţilor militare ale Forţelor Armate ale fostei URSS aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova”. Acest act este ilegal deoarece s-a extins asupra unui teritoriu care nu făcea parte din Federaţia rusă, asupra unor persoane care nu erau cetăţeni ai acestui stat, asupra unor organizaţii şi bunuri care nu aparţineau Federaţiei ruse, decretul violând astfel flagrant suveranitatea Republicii Moldova. Cu toate acestea, conducerea de la Chişinău nu l-a contestat la momentul emiterii, ci mult mai tărziu.

Mihai Gribincea consideră că Republica Moldova ar trebui să conteste acest act, mai ales ţinând cont de hotărărea CEDO din 2004 în cazul Ilaşcu şi alţii contra Republica Moldova şi Federaţia rusă care a negat şi neagă în continuare implicarea sa directă în conflictul transnistrean. Mihai Gribincea deconstruieşte în mod exemplar, cu argumente extrem de pertinente, această idee. În primul rând, Acordul cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului transnistrean din 21 iulie 1992, cunoscut sub numele de “Convenţia Elţin - Snegur”. Mihai Gribincea face o constatare foarte corectă, anume că acest document a fost semnat de reprezentanţii a două state, fărâ a fi implicaţi reprezentanţii regimului de la Tiraspol. Actul respectiv este calificat de autor drept “o înţelegere despre încetarea focului între două părţi aflate în conflict militar - Republica Moldova şi Federaţia rusă”. În premieră, Mihai Gribincea arată că Federaţia rusă a trimis la CEDO, în cazul amintit mai sus, o copie a Acordului care cuprinde şi semnătura lui Igor Smirnov, despre care autorul presupune că a fost adăugată ulterior, tocmai pentru că partea rusă a realizat ilegalitatea unui asemenea acord între două state suverane: “Moscova i-a cerut lui Smirnov să-şi pună semnătura pe copia - original deţinută de Rusia”.

O altă observaţie a autorului care merită a fi pusă în evidenţă este că propaganda rusă a prezentat operaţiunea de pacificare din Transnistria drept una de succes dar aceasta nu a contribuit la rezolvarea conflictului, ci a fost paravanul în spatele căruia autorităţile separatiste şi-au consolidat puterea şi au transformat Transnistria într-o regiune dominată de crima organizată, trafic de armament şi persoane.

Autorul trece în revistă iniţiativele de rezolvare a conflictului, scoţînd în evidenţă faptul că Acordul moldo - rus din 21 octombrie 1994 a fost o victorie diplomatică a Federaţiei ruse, datorită faptului că a legalizat principal “sincronizării” retragerii trupelor ruse de reglementarea conflictului din Transnistria. Astfel, Moscova a abordat strategia îngheţării conflictului transnistrean pentru a nu-şi retrage trupele din RMN, strategie aplicată constant până în prezent.

O altă iniţiativă diplomatică discutată în detaliu de Mihai Gribincea este încercarea Republicii Moldova din perioada 1997 - 1999 de a convinge statele membre NATO că Republica Moldova nu va ratifica Tratatul adaptat CFE dacă trupele ruse vor continua să staţioneze în Transnistria, ceea ce a stat la baza angajamentului Federaţiei ruse luat la summitul OSCE de la Istanbul de a-şi retrage trupele. Mihai Gribincea scoate în evidenţă faptul că această decizie a fost dezaprobată la nivel militar şi politic în Federaţia rusă, gestul fiind considerat o greşeală a Preşedintului Elţin.

Un alt episod diplomatic din seria încercărilor Republicii Moldova de a determina retragerea trupelor ruse de pe teritoriul RMN este legat de ONU. Subiectul a fost abordat “sporadic”, consideră autorul, în perioada 1993 - 2017, abia în 2017 fiind manifestat clar interesul de a fi adoptată o rezoluţie pe această temă. În cele din urmă, Adunarea Generală a ONU a adoptat proiectul de rezoluţie propus de Republica Moldova la data de 22 iunie 2018, acesta fiind incontestabil un merit al guvernului condus de Pavel Filip. Pe toată perioada iniţierii şi susţinerii acestei rezoluţii, Federaţia rusă a calificat intenţiile Republicii Moldova drept un act ostil. Nu numai Federaţia rusă s-a manifestat împotriva acestui gest al autorităţilor de la Chişinău dar şi Igor Dodon, la acea dată Preşedinte al Republicii Moldova, care l-a considerat drept o iniţiativă sfidătoare ce “vizează în exclusivitate agravarea situaţiei din Republica Moldova şi afectarea serioasă a relaţiilor moldo-ruse”, vorbind despre “importanţa semnificativă a operaţiunii de pacificare de pe Nistru”.

Mihai Gribincea pledează în acest voum pentru schimbarea radicală a abordării conflictului transnistrean: în opinia sa, soluţia nu este transformarea prezenţei militare actuale într-o misiune civilă, ci denunţarea Acordului Snegur - Elţin din 1992, Acordul respectiv permiţând de altfel suspendarea sa “prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante îl denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingentelor militare afectate acesteia”. În opinia autorului, această denunţare nu ar avea influenţă negativă asupra situaţiei de pe teren, din aşa - numita Zonă de Securitate, deoarece Comisia Unificată de Control oricum nu controlează situaţia în Zona de Securitate. Mai mult, situaţia din Zona de Securitate nu justifică existenţa unei autorităţi militare de control. Dacă s-ar accepta această soluţie, Transnistria ar putea fi declarată oficial de Republica Moldova drept teritoriu ocupat de Federaţia rusă, ceea ce ar permite ca autorităţile de la Chişinău să cearâ Federaţiei ruse compensaţii materiale pentru daunele provocate în cei 30 de ani de conflict urmate de ocupaţia teritoriului RMN.

Volumul Trupele ruse de ocupaţie în Republica Moldova. Culegere de documente şi materiale editat de Mihai Gribincea, însoţit de o prefaţă consistentă, marchează un pas important în înţelegerea cauzelor şi naturii conflictului transnistrean, autorul dovedind o cunoaştere foarte aprofundată a acestei teme. Volumul merită a fi semnalat deoarece autorul propune o nouă modalitate de rezolvare a acestui conflict care ar merita discutată şi pusă în aplicare de autorităţile de la Chişinău, cu sprijinul comunităţii internaţionale.