Confiteor: 1. un alt fel de jurnal Presseurop

Ce este fatal cu nenorocirile este că de fiecare dată ne lăsăm păcăliţi de ele, în viaţă. Ne zicem că nouă nu ni se poate întâmpla, că ele cad doar pe capul celor pedepsiţi de Dumnezeu, al păcătoşilor...Suntem prea rar înclinaţi să credem că de fapt totul este doar o întâmplare a fiinţei, cum spunea Nichita Stănescu.

O prelungire a efectului cauzat de bătaia unei aripi de fluture, a acelui ceva, inefabil, neştiut, neprogramat, nebănuit, negândit şi, tocmai de aceea, neacceptat. Greu de digerat şi cu atât mai greu de trecut. Poate că aţi observat că oamenii au o cu mult mai mare capacitate de a trece peste şi a renaşte din cenuşă atunci când, pariind pe ceva, făcând un gest la ale cărui posibile rezultate negative s-au gândit, au căzut, au pierdut. Exista o posibilitate să piardă.

Se întâmplă şi când ne gândim la cancer - nouă nu ni se poate întâmpla pentru că nu avem antecedente în familie, pentru că am dus o viaţă corectă, fără excese - , şi când ne gândim la catastrofe financiare (nouă nu ni se poate întâmpla pentru că am economisit, am fost cumpătaţi), sau ce ştiu eu, sociale (am fost prevăzători, am cumpărat un apartament, am dat copiii la şcoli bune...). Ne apropiem de finalul acestui an 2013 şi dacă am reţinut ceva, din cele multe învăţate în stil brutal, este că suntem doar frunze în vânt. Că şi nouă ni se pot întâmpla toate acestea, că dacă ni se întâmplă este nu neapărat din vina noastră, că de cele mai multe ori nu mai putem face nimic, şi că este al naibii (iertaţi-mă, este prima oară când folosesc în scris un astfel de cuvânt!) de greu să accepţi că eşti muritor...

Am asistat, virtual, şi ca să rămân doar în domeniul profesional, anul acesta, la mai multe decese media: unele anunţate, altele prevăzute, altele dureroase şi tragice mai ales prin discreţia cuminte cu care au murit: "Dilemateca", de exemplu, s-a stins la fel de brusc şi de miraculos cum a apărut, iar anunţul primit după înmormântarea sa - "acesta este ultimul număr pe care îl citiţi" - m-a îndurerat. A fost o alegere. Tot cred că nimeni nu trebuie să moară singur şi că în faţa morţii nu este ruşinos să spui "mă doare, ajută-mă".

Dar parcă niciunul dintre aceste decese nu mă doare mai mult decât cel care va antrena cu el şi moartea mea ca jurnalist "Presseurop".

Asta pentru că resimt ceea ce se întâmplă ca fiind o mare nedreptate, pe care, româncă fiind, nu o pot accepta.

Mi se reproşează încă, des, că pun prea multă pasiune în ceea ce fac şi că acest lucru o să mă piardă. Este foarte probabil. Dar eu, ca om şi ca femeie, ca jurnalist sau ca orice fac de-a lungul anilor, dacă nu pun pasiune nu pot să fac. Nu iese. Este fals şi este teatru. Minciună. Cam tot atâtea defecte pe care nu le-am iertat niciodată. Nici celor mai apropiaţi prieteni...Poate că am greşit şi cu siguranţă am pierdut prieteni adevăraţi din cauza aceasta. Dar întâmplarea face ca moartea Presseurop, anunţată pentru 20 decembrie, să-mi facă să se nască alţi prieteni, unii care nici nu m-au cunoscut altfel decât virtual (deci Facebook foloseşte la ceva), care au luat poziţie pentru menţinerea Presseurop. Pentru ei, şi pentru că chiar şi după moarte cei pe care-i iubim trăiesc în amintirile noastre, am decis să încep un jurnal al ultimelor zile care au mai rămas până în 20 decembrie, data în care contractul cu Comisia Europeană i-a sfârşit.

Sâmbătă, 14 decembrie. La acest contract mă gândesc, şi la cei care se bucură la moartea unei media, pentru că, spun ei, am fi fost ţinuţi în braţe fără ruşine de Bruxelles şi acum îndrăznim să ne plângem. Acestora vreau să le amintesc doar două lucruri:

1. când presa era ţinută de stat se considera că nu este obiectivă, că este organ de partid, acum, când majoritatea este deţinută de patroni care uneori nu au nici în clin, nici în mânecă cu presa, vă întreb, a cui e? Şi se poate considera ea obiectivă atunci când patronul poate avea preferinţe de stânga sau de dreapta, dorinţe mai mult sau mai puţin sângeroase de răzbunare şi răfuieli cu diverşi?

Comisia Europeană şi Bruxelles au avut la un moment dat, prin vocea comisarului Margot Wallström, care a decis, a avut curajul să creeze, în 2008, o media multilingvă care avea ambiţia de a deveni în timp o media în toate limbile statelor membre. NU cred în coincidenţe. S-a întâmplat exact după ce România a primit, în 2007, portofoliul Multilingvismului, acordat comisarului Leonard Orban. Presseurop este cea mai frumoasă şi mai utopică realizare a acelor ani. Iar ceea ce ni s-a cerut să îndeplinim, să fim o voce europeană şi pentru europeni, am reuşit, aşa după cum a demonstrat auditul cabinetului Deloite. A ne închide înseamnă a arunca pe fereastră atât banii europenilor cât şi cei daţi cabinetului.

2. Presseurop este o Uniune Europeană în miniatură. Cu calităţile şi defectele ei. Banii acordaţi vin din toate statele membre, căci, asemeni acestei fantastice maşinării care este Uniunea, nici Presseurop nu poate exista fără un efort colosal pentru a plăti cei care citesc zilnic, selecţionează, pun în linie, scriu, articole şi ştiri venite din toată lumea, celor care traduc, care îmbunătăţesc site-ul, care de fapt nu mai au nici zi nici noapte pentru a face totul repede, bine, coerent. Cine ar fi avut acei bani? Ori, a face totul repede, bine, coerent, înseamnă a fi apolitic, a ...tot. A accepta să distrugi o lady ca lady Ashton, atunci când nu ştie să fie prezentă în Haiti, dar să ştii să zici şi că a făcut o treabă bună în Balcani sau în Moldova. Fără să îi declari o dragoste veşnică, ci doar să fii corect. Este la fel şi cu Ponta, sau cu Băsescu, sau cu Iulia Timoşenko. Cea din urmă nu este o sfântă, evident, dar cu ce îi este mai presus un Ianukovici care în numele său decide să nu semneze un acord care era în interesul poporului?

Cam asta a încercat să facă Presseurop. Cam asta am încercat să fac eu. NU am fost un perfect editor al site-ului românesc, dar cred că nici nu am fost cea mai proastă alegere. Nu am reuşit multe, se pare că am dezamăgit pe mulţi, dar cred că niciodată nimeni nu va reuşi să se facă iubit de toţi. Este suficient să poată reuşi să fie iubit de cei la care ţine şi îi apreciază.

Astăzi avem 12 500 de semnături pe petiţie, dar de la Bruxelles nu a venit nicio veste. Toată lumea, colegi, patroni, cititori, este extrem de tăcută. Tăcerea dinaintea sfârşitului? Mai avem 7 zile, din care cinci la birou.