Mult curaj îi trebuie doamnei Ursula Van den Leyen şi echipei sale de comisari pentru a înfrunta foarte previzibilul scandal care va urma la Bruxelles şi în capitale din cauza schimbărilor prefigurate a fi înscrise în programul ce va duce mai departe, cu mult mai departe chiar, ceea ce fusese vârful de iniţiativă în programul propus de Comisia Junker şi apoi pierdut în negura hârţoagelor iniţiativelor eşuate de la Bruxelles.

În primul rând, va exista o schimbare fundamentală de perspectivă: de acum înainte, spunea şefa executivului european, migraţia nu va mai fi privită ca un fenomen excepţional şi, în consecinţă, politica în domeniu se va baza pe recunoaşterea faptului că „fiecare fiinţă umană are o demnitate solemnă. Pentru Europa, migraţia a constituit întotdeauna o realitate şi aşa va fi întotdeauna. Timp de secole, ne-a definit societăţile, ne-a îmbogăţit culturile şi ne-a transformat multe dintre existenţele noastre. Asta este normalitatea.Va trebui şi vom fi în stare să manageriem această situaţie“.

Ca urmare, va veni decizia Comisiei de a aboli legislaţia existentă acum în domeniul politicii de azil. Urmează să dispară „reglementarea Dublin“ care stipulează că responsabilitatea de a răspunde unei cereri de azil aparţine primei ţări pe teritoriul căreia au ajuns migranţii, adică aşa-numitele „frontline countries“: 

Comisia va propune un nou pact pe migraţie. În centrul acestui pact va exista un angajament în favoarea unui sistem mai european. Pot deja să anunţ că vom aboli regulamentul Dublin şi-l vom înlocui cu un nou sistem european de guvernare a migraţiei. Va exista un nou mecanism de solidaritate.

Miercuri, planul respectiv va fi prezentat public, deci cu doar o zi înainte de un foarte dificil Summit special cu o agendă plină de probleme urgente şi deosebit de urgente. Politic vorbind, în viziune electorală, s-ar putea ca celelalte priorităţi europene să pălească în faţa acesteia de acum care, tradiţional, a generat confruntări (cel puţin verbale) deosebit de intense şi care, de regulă, au distras complet atenţia de la celelalte subiecte neplăcute. Şi va fi greu - sau chiar aproape imposibil - să se ajungă la un acord (aşa cum remarca, plină de realism, Ylva Johansson, Comisarul european pentru afaceri interne) şi urmarea va fi o trecere a dezbaterii în zona Parlamentului European unde, aşa cum speră mulţi, mai ales din zona stalor ilberale din centrul şi estul continentului nostru, proiectul se va înfunda din nou, ca toate încercările precedente sau, dacă va fi votat, nu va fi aplicat niciodată, aşa cum s-a întâmplat cu iniţiativa Comisiei Junker în domeniu.

Ylva Johansson, Comisarul european pentru afaceri interne. Foto: Shutterstock

Mecanismul obligatoriu de solidaritate în repartizarea migranţilor

 

Care este punctul de rezistenţă al acestui plănuit Nou Pact asupra Migraţiei şi, implicit, al schimbării în consecinţă a întregii politici comune de azil în Europa? În mod deloc ciudat, se revine la elementul cel mai contestat din iniţiativele politice ale Comsiei Junker: aplicarea unui sistem de repartiţie obligatoriu a migranţilor:

„Este absolut evident că repartizarea pe bază de solidaritate nu este suficientă, trebuie să existe un mecanism obligatoriu de solidaritate" a declarat Ylva Johansson. „Nu va mai fi posibil ca un Stat Membru să încerce să scape de obligaţii, doar trimiţând nişte pături. Nu va mai fi o decizie individuală privind nivelul la care o ţară doreşte să-şi pună în practică solidaritatea, asta trebuie să se facă în acord cu capacitatea ţării şi a economiei“.

Referindu-se la afirmaţia şefei executivului comunitar care spunea că „avem nevoie de un demers constructiv faţă de problema migraţiei pentru că aceasta va exista mereu. Avem nevoie de un demers mai bun şi mai uman", în viziunea Ylvei Johansson, asta ar trebui să însemne:

- Salvarea de vieţi pe mare nu est un gest opţional

- O legătură mai puternică între politica de azil şi repatriere

- Lupta împotriva contrabandiştilor, să lucrăm cu parteneri externi şi să punem la punct rute legale de migraţie către Europa

- Să-i primim între noi pe cei care primesc dreptul de a rămâne şi să-i ajutăm să se integreze

- Solidaritate cu acele ţări care-şi îndeplinesc angajamentele legale şi morale sau se află sub cea mai mare presiune

- Toate Statele Membre să-şi asume partea lor de responsabilitate.

Foto Shutterstock

Teoretic, totul este posibil. Practic, vom vedea în ce măsură Statele Membre vor fi gata să-şi asume responsabilităţile politice şi financiare aferente în susţinerea viitoarei politici comune care conţine, printre altele, cel puţin în documentul pe care l-am putut accesa, propuneri precum preluatea directă de către UE - în organizare şi costuri - a unora dintre taberele de refugiaţi, Von den Leyen spunând că este posibil ca centre ca acela de acum de pe Insula Lesbos (management comun Grecia-UE) să facă fie incluse în „Pactul pentru migraţie“. Pe de altă parte, rămâne deschisă întrebarea privind reacţiile naţionale la ceea ce preşedinta Comisiei a cerut să fie legătura mult mai strânsă între procedurile viitoare de acordare a azilului şi cele de repatriere.

Evident că, pe plan politic, mai ales pentru ţările din Europa centrală şi de est, va fi o uriaşă problemă de a se apropia măcar de problematica acceptării unei mecanism obligatoriu de repartizare a migranţilor dar, tocmai fiindcă este aşa, s-ar putea să fie oarecum mai sensibile la o propunere de a participa financiar la susţinerea unor centre organizate pe teritoriul altor ţări.

În unele ţări (fireşte, nu la noi, europarlamentarii noştri fiind detaşaţi de acest tip de urgenţe ca fiind nefolositoare, ba chiar dăunătoare, în perioadă de campanii electorale) dezbaterile au început pe un ton extrem de tensionat, chiar încrâncenat în zona Grupului de la Vişegrad. E de văzut cum se vor echilibra agendele naţionale cu presiunea venită de la Bruxelles şi, mai ales, cum va reacţiona Parlamentul European care ar putea să susţină câteva dintre vechile obiecţii la „mecanismul obligatoriu de repartiţie“. Nu neapărat pe bază de principii politice, ci sub presiunea comandamentelor crizei economice persistente provocate de pandemia în desfăşurare şi de perspectivele sale. Dar sunt sigur că, tocmai datorită acestei presiuni comunitare, chiar şi politicienii noştri vor trebui să spună ceva. Şi atunci va fi chiar interesant să auzim care va fi angajamentul concret la care se vor angaja. Sau, după caz, dacă vor refuza cadrul european.