Comisarul coaliţiei „suedeze” din Belgia

Pe 4 septembrie, după o noapte de negocieri, coaliţia „suedeză” a anunţat că Marianne Thyssen e viitorul comisar din partea Belgiei. „Cum să desemneze suedezii o belgiancă?”, vă veţi întreba.

Numele coaliţiei cu pricina - şi care funcţionează în acest moment în Belgia - vine de la culorile partidelor care o compun: două formaţiuni liberale sunt regrupate sub culoarea albastră (MR şi Open VLD), naţionaliştii flamanzi de la N-VA sunt "galbeni", în timp ce creştin-democraţii din Flandra sunt identificaţi cu ajutorul unei cruci. Puşi împreună, ei trimit cu gândul la un drapel suedez - o cruce galbenă pe fond albastru.

Obiceiul de a numi coaliţiile de partide folosind culorile formaţiunilor componente şi apropiindu-le de drapelele unor ţări nu e un monopol belgian. Nemţii au avut - ca şi belgienii, de altfel - o coaliţie "jamaicană": după ce, în urma alegerilor din 2005, s-a speculat că ar putea colabora la nivel federal, "negrii" de la CDU-CSU, "galbenii" liber-democraţi şi "verzii" ecologişti au realizat, patru ani mai târziu, un guvern în Saarland, reinventând drapelul ţării din Caraibe. În Olanda, altă ţară cu experienţă în ceea ce teoria politică numeşte "democraţia consociaţională", coaliţiile sunt descrise mai curând pornind de la combinarea culorilor: se numeşte, de pildă, violet orice asociere a social-democraţilor (identificaţi ca "roşii") din PvdA cu liberalii ("albaştri") din VVD.

Dar să revenim la Bruxelles. Coaliţia "suedeză" a fost formată în ultima parte a lui iulie, după un acord între trei partide flamande, urmat de ralierea liberalilor francofoni: ar fi reunite astfel 85 din cele 150 de mandate din Cameră. În treacăt fie zis, întrucât participarea francofonilor e limitată la circa o treime din voturile vorbitorilor de franceză, coaliţia suedeză a mai fost numită şi "kamikaze", mai ales de către cei care nu agreează asocierea la guvernare a naţionaliştilor lui Bart de Wever. De fapt, "la suédoise" a luat naştere la două luni de la alegerile ţinute pe 25 mai şi câştigate tocmai de acest lider, care nu s-a sfiit să vorbească în ultimii ani de secesiunea Flandrei. Bart de Wever a fost numit de către suveran "informator", primul pas, în cadrul sistemului politic belgian, în căutarea unei majorităţi care să asigure un guvern: informatorul e cel care sondează terenul, pentru a vedea dacă în jurul lui s-ar putea ţese o majoritate. Nereuşind să-şi atingă scopul, naţionalistul flamand şi-a depus mandatul. A fost un moment de panică, fiindcă multă lume a crezut că se reia criza de după alegerile din 2010, atunci când chestiunea separatistă şi dezacordurile dintre partide au blocat alcătuirea unui guvern vreme de 540 de zile.

După crearea alianţei „suedeze", regele Filip a decis numirea a doi "formatori" - Kris Peeters şi Charles Michel: acesta e pasul al doilea în alcătuirea unui executiv, de-acum trecându-se la discuţii de substanţă despre program şi, apoi, despre echipa de miniştri. Cei doi au lucrat (aproape) toată vara. În Belgia, negocierea e foarte aplicată. Se pun pe masa discuţiilor şi opţiunile mari - buget pentru 2015, dar şi pentru 2016, pensii, politică de azil etc. -, însă şi proiecte punctuale - de pildă, dărâmarea unui viaduct din Bruxelles.

În ecuaţia negocierii a intrat şi numirea comisarului belgian. E prima dată când se petrece aşa ceva. Abia formată, coaliţia "suedeză" nu a respectat termenul-limită (31 iulie), fixat iniţial statelor-membre de către Jean-Claude Juncker pentru trimiterea propunerilor de comisari. Nu a fost, totuşi, o excepţie, fiindcă şi-n alte ţări s-a tergiversat desemnarea candidaţilor. La Bruxelles, două au fost întrebările majore privitoare la comisar.

Una era: ce formaţiune primeşte prestigiosul post şi ce capătă ceilalţi? Încet-încet, s-a ajuns la înţelegerea potrivit căreia "cine ia postul de comisar pierde 16" (de la 16, rue de la Loi, adresa unde se află cabinetul premierului). O adevărată "partidă de poker", scria La Libre Belgique. Nu toate partidele s-au arătat, însă, interesate de Comisie. Pe de altă parte, forţa lor politică diferă destul de mult, iar în negocieri asta e foarte important: astfel, dacă NVA are 33 de mandate, MR are doar 20, CD&V se mândreşte cu 18, iar OpenVld este cel mai mărunt partener, cu 14 fotolii de deputat. A apărut astfel întrebarea: poate da comisarul altcineva decât partidul cu cele mai multe mandate? Răspunsul a fost: da. Nu mă întrebaţi dacă aşa ceva ar intra în vederile unei coaliţii formate în România...

A doua problemă a devenit la fel de stresantă: comisarul belgian va fi o femeie sau un bărbat? Într-adevăr, cei doi candidaţi profilaţi erau creştin-democrata Marianne Thyssen şi liberalul Didier Reynders. (O vreme s-a vorbit şi despre Karel de Gucht, actualul comisar, care a condus în trecut partidul liberal flamand, dar numele lui a fost abandonat.) De fapt, alegerea nu avea relevanţă doar pentru Belgia, ci pentru întreaga Uniune. Într-adevăr, în seara dinaintea noii date-limită, Juncker avea în mapă opt candidate propuse de celelalte 27 de ţări: poloneza Bienkowska, slovena Bratusek, românca Creţu, bulgăroaica Gheorghieva, cehoaica Jurova, suedeza Malmstrom, italianca Mogherini şi daneza Vestager. El promisese, însă, la discuţiile preliminare avute cu deputaţii europeni, că va avea minimum nouă femei în Colegiul comisarilor, atâtea câte au fost şi-n echipa lui Barroso. "Nu vin în Parlament pentru învestitură cu o listă pe care apar 20 de bărbaţi". Dacă belgienii i l-ar fi propus pe Reynders, şeful Comisiei ar fi trebuit să reia discuţiile cu unele dintre capitale. Propunând-o până la urmă pe Thyssen, coaliţia de la Bruxelles a dat un nou sens definirii ei ca "suedeză": aşa cum se ştie, Suedia e una dintre ţările unde paritatea a avansat cel mai mult.