Civilizaţia anti-sistem

Asistăm la compunerea din piese aparent heteroclite a unei tendinţe anti-sistem deosebit de ample şi cu importante perspective de agregare a unor grupuri sociale diverse, fie până acum neinteresate de viaţa politică, fie dezabuzate sau scârbite de eşecurile succesive ale establishment-ului actual. Tendinţă doar şi nu (încă) mişcare politică deoarece suntem în perioada în care piesele componente îşi precizează identitatea, afirmând noi ideologii.

Să ne oprim la spaţiul nostru proxim, cel european, pentru a defini noul context în care apare civilizaţia anti-sistem. Este cel al crizei majore, economice, sociale şi identitare, care, acum, scutură din temelii sistemul de valori instituit după cel de-al doilea război mondial. Vine ca răspuns direct la dispariţia celui mai important element al acestei construcţii, asigurarea de către Welfare State a unei bunăstări care era servită automat, alături de cartea de identitate. Cu asta s-a sfârşit, poate nu definitiv, dar oricum pe o perioadă într-atât de lungă de timp încât statele înseşi au anunţat că de la visul bunăstării  absolute sunt acum obligate să treacă la măsuri de austeritate în cadrul unei bătălii pentru supravieţuire.

S-a încheiat epoca de aur în care statul avea resursele şi credibilitatea de a juca un rol cheie în promovarea bunăstării economice şi sociale a tuturor cetăţenilor săi, fără excepţie, oferind acces fără restricţii la sistemul său de asigurări sociale…Societăţi care trăiau deja de două generaţiii cel puţin cu această credinţă absolută în statul bunăstării se găsesc brusc, într-o manieră foarte brutală, confruntate cu o realitate dură, cea generată de urmările crizei economice.

Istoric vorbind, acestea sunt condiţiile în care s-au născut mereu mişcări politice extreme, bazate pe contestaţia sistemului şi a structurilor umane şi administrative care l-au sprijinit. În cazul nostru, refuzul acesta are ca teme principale negarea construcţiei europene şi a sistemului său birocratic, urgenţa replierii în spaţiul şi valorile naţionale, hiper-protecţia pieţelor interne, lupta împotriva imigraţiei economice, înnoirea masivă a clasei politice naţionale, depăşită ideatic, coruptă şi inutilă. Formulele alese sunt extrem de diferite dar, toate, circulând în jurul acestor axe. Multe sunt componente mai vechi sau foarte noi ale mişcării antimondialiste.

Un prim exemplu vine din zona revendicării identitare minoritare şi este ales absolut la întâmplare: Mouvement des damnes de l’imperialisme, lansat pe 22 martie 2008, autodefinit drept “etno-diferenţialist şi anti-imperialist”, organizaţie politică franceză care afirmă că are ca model Hezbollah şi integrează militanţi în formula dură, cum ar fi cei din “Periferia anti-sistem”, “militanţi panafricani, panarabi şi paneuropeni” şi dispune de o “celulă de contra-propagandă pe internet.     

Marginali cu acţiune marginală, veţi obiecta. Marginali desigur, dar tocmai despre această marginalitate este vorba, devenind relevantă atunci cînd vedem că numărul acestor “marginali ai refuzului” se măreşte neîncetat datorită rezervorului de populaţie care a imigrat în Europa ultimelor decenii şi care nu s-a integrat în standardele societăţilor noastre. Pentru ei, anti –sistem înseamnă refuzul unei identităţi în care nu se recunosc şi pe care o acuză că încearcă anihilarea propriei lor tradiţii şi valori culturale.

În replică, apare prima mare categorie de partide din zona civilizaţiei anti-sitem, cea care promovează etno-naţionalismul, la început teoretic, apoi armă de raliere politică şi chiar organizare para-militară. Este vorba, de această dată, de mişcări identitare în sectorul majoritar de populaţie.

Uniunea Europeană, această uniune de state asemeni unui buncăr, cea care continuă să nege popoarele care-i constituie spaţiul...

Frontul Naţional de Eliberare al Corsicii

Aici se situează mişcările de eliberare care sunt sau nu parte a unor mişcări politice, dar şi partidele care militează pentru ruperea de sistemul existent şi dobândirea de autonomie şi apoi independenţă. Ele există, suprapuse sau nu, în Corsica, Scoţia, Catalunia, Ţara Bascilor, Lombardia, Irlanda de Nord,Flandra, etc , acolo unde discursul împotriva “Statului Opresor” a dus la conflictele binecunoscute şi, acum, este pe cale să pună bazele unui proces ireversibil de ieşire din sistem.         

“Referinţa la principiul “Statului Opresor” este o retorică constantă printre naţionalişti – scrie. Statul “imperialist” este acuzat de o presupusă indiferenţă faţă de periferie şi este acuzat de exploatarea resurselor regiunilor sau, dimpotrivă, de impunerea unor taxe pra împovărătoare...prin prezentarea politicii de opresiune a statului, intelectualii sau politicienii naţionalişti favorizează un proces de “conştientizare”. Rescriind un aşa numit trecut naţional, reinventând mitul originilor, modernizând dialectul regional şi impunându-l drept mijloc de comunicaţie, insistând asupra particularităţilor locale, câteodată chiar cu un subtext rasist, totul este parte componentă a construcţiei – unii ar spune “inventării”  identităţilor naţionale”.

Xavier Crettiez, profesor la Universitatea din Versailles

Proces pe care-l regăsim, în linii identice conceptuale şi de acţiune, în ceea ce este acum, la noi, retorica în jurul Ţinutului Secuiesc, problemă foarte serioasă şi tratată destul de puţin profesionist şi neatent de către autorităţile noastre.

În ce moment se poate declanşa un conflict deschis între tendinţele naţionaliste ale minoritarilor marginali şi societăţile în care evoluează, cum va evolua tendinţa de naţionalism şi separatism? Răspunsul este complex pentru că integrează, de acum, şi celelalte componente ale civilaziei anti-sistem, cele despre care vom vorbi într-un alt articol.