Cine sunt vinovaţii pentru Brexit

S-a întâmplat ca la meciul România-Franţa. La referendumul din Marea Britanie, tabăra „Remain”, a celor care doreau să rămână în UE a fost bătută aproximativ cum am fost noi. În mai mult de prima jumătate a zilei, ea a condus, apoi, la sfârşit, Brexit-ul a învins cu 51,9 la sută faţă de 48,1 la sută, ceea ce a însemnat o diferenţă de peste un million de voturi.

Din păcate, este un rezultat destul de categoric, nu este vorba de câteva zeci de mi de opinii. S-a dovedit că pentru peste jumătate din populaţia britanică, UE nu este o soluţie viabilă.

În mod firesc, premierul Marii Britanii, David Cameron, care a condus tabăra celor care doreau să rămână în UE, şi-a prezentat demisia. El a arătat că va încerca „să stabilizeze nava”, respectiv să asigure stabilitatea economică dar, a spus el, ieşirea Marii Britanii din UE va fi negociată de un alt premier care va pune în aplicare articolul 50 al Tratatului UE care fixează condiţiile de ieşire din Uniune

Este foarte interesant de urmărit rezultatul pe regiuni, mai ales că acesta ar putea avea consecinţe la care probabil cei care au susţinut Brexit-ul nu s-au gândit. Am putea asista la o secesiune a unor  teritorii ca Scoţia şi Irlanda de Nord. Dacă anul trecut scoţienii au votat să nu se despartă de Anglia, aceasta s-a datorat tocmai pericolului de a fi excluşi din UE, autorităţile de la Bruxelles fiind foarte categorice în această direcţie. Dacă după Brexit, Scoţia va organiza un alt referendum sau va lua în parlament decizia de a părăsi Marea Britanie, cu siguranţă UE o va accepta cu braţele deschise, În ceea ce priveşte Irlanda de Nord, nu este exclusă pînă la urmă unificarea cu Irlanda, un vis susţinut de multă vreme de o parte a nord-irlandezilor, idée pentru care s-au dus războaie sângeroase până de curând. Londra a votat pentru rămânere, dar participarea la referendum a fost scăzută din cauza vremii proaste.

Financiar, comparativ cu dolarul, lira sterlină a ajuns la nivelul cel mai scăzut din 1985, iar bursele din întreaga lume au deschis cu mari scăderi valorice. Investiitorii străini au început să fugă din Anglia.

Dar consecinţele nu se opresc aici, ele vor afecta în primul rând orientarea politică a Marii Britanii, va ajunge pe prim plan izolaţionismul sau mai bine zis insularismul care oricum erau elemente importante în gândirea britanicilor. Însă cel mai dramatic va fi afectat viitorul UE,  însăşi concepţia Europei unite. Despre toate acestea au apărut şi vor apărea articole, analize, proiecţii, planuri de salvare. Interesant este de văzut de ce s-a ajuns aici şi cine sunt de vină pentru eşecul, în ultimă instanţă, a ideii Europei unite.

Deşi în politică nu se prea foloseşte psihologia, cred că în acest caz nu ar fi inutilă referirea la ea. În primul rând, ar trebui subliniat faptul că Marea Britanie, deşi în Europa, nu este întru totul Europa. Aşa cum am menţionat mai înainte, insularismul a pus amprenta pe gândirea britanică poate chiar de la începutul istoriei engleze. Canalul Mânecii, deşi nu prea larg ca dimensiuni, a reuşit să izoleze teritoriul britanic, nu numai în faţa inamicilor, ci şi a modului de gândire european. 

Britanicii şi-au dezvoltat o precauţie, o neîncredere faţă de străini, chiar dacă se aflau doar la câţiva kilometri de ei, ca de pildă Franţa şi francezii. Până în zilele noastre, se uită suspicioşi la străini, acceptând cu greu chiar şi locuitorii Commonwealth-ului pe care a trebuit să-i primească, fiind cetăţeni britanici. Emigranţii au fost cu greu acceptaţi, poate cu excepţia celor politici, în schimb cei economici al căror număr a crescut vertiginos mai ales de la extinderea UE la 28 de state, sunt considerate , nejustificat, persoane care subminează economia britanică, ocupă locurile de muncă ale britanicilor cărora le fac concurenţă neloială. Şi cu toate că cifrele şi analizele au arătat că aceste lucruri nu sunt adevărate, prejudecata a rămas în continuare, mai ales când este vorba de est-europeni, inclusiv români. Aici trebuie totuşi să precizăm că o parte dintre emigranţi a profitat din plin şi pe undeva ilegal de avantajele sociale oferite de stat, ceea ce i-a înfuriat pe mulţi britanici. 

Un al doilea element psihologic este neacceptarea de către mulţi cetăţeni britanici a ideeii renunţării la o parte a suveranităţii, a faptului că „Bruxelles-ul ne dictează, ne impune legi, se amestecă în treburile noastre”. De adăugat că în acest domeniu nu sunt singuri şi aici de vină sunt şi autorităţile britanice care nu au explicat suficient de bine avantajele unui astfel de demers dar şi Comisia Europană, în general oficialităţile de la Bruxelles, care la rândul lor nu au făcut suficient de explicite măsurile pe care le iau. Pe de altă parte, britanicii nu au ţinut cont sau nu ştiu că în cadrul UE Marea Britanie se bucură de o serie de excepţii şi aici vreau să amintesc doar două, deşi sunt mai multe, nu a adoptat euro şi nu a vrut să facă parte din spaţiul Schengen, nemaivorbind de contribuţia ei la bugetul UE, stabilită pe baza unor criterii speciale. În general, ideea Europei unite nu-i încântă în mod deosebit pe britanici, nu-şi dau seama de avantaje  (o să vadă numai după ce ieşirea va fi perfectată), nu le place rolul special al Germanie iîn Europa iar în ce priveşte alianţele, acceptă doar NATO. Partidul UKIP al lui Nigel Farage (să sperăm că nu va deveni  premier), a profitat de toate aceste slăbiciuni ale britanicilor şi şi-a axat campania pe exagerarea ”pericolelor” care –i pasc pe britanici dacă vor rămâne în continuare în UE. Cireaşa de pe tort a fost criza refugiaţilor pe care Uniunea nu a reuşit să o soluţioneze nici acum şi, cu toate că în Marea Britanie nu a pus piciorul nici un refugiat, tabăra Brexit şi Farage au folosit problema ca o sperietoare.

Unii analişti politici consideră că unul dintre vinovaţi ar fi însuşi premierul David Cameron care, după ce a obţinut prin negocieri o serie de avantaje din partea UE, nu ar fi trebuit să apeleze la instrumentele „democraţiei directe”, respectiv referendumul ci la cele ale democraţiei reprezentative, respectiv parlamentul şi să pună acolo la vot soarta ţării.

„Vinovată” este în mare măsură Uniunea Europeană dar şi membrii ei. Din păcate, ideea europeană, în loc să progreseze, în ultimii ani a dat înapoi. Cred că nu conceputul este greşit, fără îndoială decenii de-a rândul Europa unită a obţinut rezultate pe care nu le-ar fi obţinut dacă statele ar fi rămas separate. De ce să nu recunoaştem, ţările bogate ale UE au fost generoase faţă de membrii mai săraci, au oferit fonduri pentru dezvoltarea lor iar cine a fost corect şi a respectat cerinţele, a avut câştig de cauză. Că mulţi nu au profitat din diverse motive, că un proiect de o asemenea anvergură naşte birocraţie şi corupţie , că nu s-au putut găsi încă soluţii pentru eliminarea lor, cântăresc foarte greu în ochii euroscepticilor care ştiu să se folosească de ele. Constatăm că, chiar şi în secolul XXI, în gândirea multor europeni se menţin concepţii ale secolului al XIX-lea privind autonomiile statale sau prevalenţa statelor naţionale faţă de o Europă unită. Este vorba de o mândrie naţională prost înţeleasă, de o altă ordine de priorităţi, de renunţarea, de multe ori din motive politice, electorale la ideea europeană generoasă pentru care trebuie să depui eforturi deosebite şi ale căror consecinţe nu se văd imediat, pentru nişte câştiguri de moment dar care se vor dovedi efemere. Uniunea Europeană este departe de a fi perfectă deoarece componentele ei nu sunt perfecte şi de aceste slăbiciuni a profitat tabăra Brexit şi vor să profite alţi eurosceptici, partide secesioniste care de-acum în ţări ca Italia, Franţa sau Olanda vor de asemenea să organizeze referendumuri.

Ca perspectivă, opinia generală este că Uniunea Europeană nu se va prăbuşi dar va trebui să se transforme, ceea ce este o cerinţă de mult formulată. Probabil, aşa cum a scris într-o analiză George Friedman, va fi o uniune cu mult mai puţine constrângeri. Întrebarea pusă de el a fost dacă, în aceste condiţii, ţările membre vor asculta de dispoziţiile date de Bruxelles. Dacă nu, concluzia este una tristă: Europa este încă tributară trecutului şi nu poate accepta o schimbare de viziune care ar avantaja interesul comun al tuturor faţă de cel individual. Se va spulbera oare un vis frumos sau vor exista curajoşi care-l vor prelua?