În Partidul Popular European selecţia s-a făcut la congresul ţinut la Helsinki la începutul lunii noiembrie. Au fost doi candidaţi: neamţul Manfred Weber, colegul meu din PE, şi Alexander Stubb, fost premier în Finlanda, acum vicepreşedinte al Băncii Europene de Investiţii. A câştigat primul, cu 492 din totalul de 619 voturi exprimate. E aproape sigur că PPE va rămâne cea mai influentă forţă politică din Europa, fără a avea însă majoritatea.  

Şi socialiştii au vrut competiţie, după ce în 2014 o evitaseră, mizând pe Martin Schulz. Acum, pentru a obţine sprijinul tovarăşilor de drum, s-au înscris în cursă olandezul Frans Timmermans, prim-vicepreşedintele Comisiei Europene, şi slovacul Maroš Šefčovič, vicepreşedinte al echipei lui Juncker. Cel din urmă s-a retras „în numele unităţii partidului”, aşa că stânga îl va susţine pe unul dintre cei mai severi critici ai guvernului Dăncilă.

O altă familie care a ales cine va fi în fruntea campaniei este cea ecologistă. În cadrul unui congres organizat acum zece zile la Berlin, verzii au desemnat – ca şi-n 2014 – nu unul, ci doi lideri: e vorba despre nemţoaica Ska Keller (care a jucat acest rol şi-n urmă cu patru ani) şi despre olandezul Bas Eikchout, deputat european, începând din 2009. A mai candidat, fără succes, Petra de Sutter, care e membră a Senatului belgian.

Conservatorii nu au avut un Spitzenkandidat în confruntarea trecută, dar vor avea acum unul: e vorba despre cehul Jan Zahradil, un apropiat al fostului preşedinte Vaclav Klaus. Marea problemă a conservatorilor este ce anume vor face după Brexit, dat fiind că tories erau nucleul lor dur. Ei par acum derutaţi. A trezit, de pildă, mirare invitarea fostului premier PSD Ponta la un seminar unde se discuta despre viitorul conservatorilor europeni.

Şi-a anunţat intenţia de a candida pentru a prelua preşedinţia CE şi Matteo Salvini, liderul Liga Nord, actualmente ministru de interne în Italia. El a fost membru al Parlamentului European, în grupul care mai cuprinde Frontul Naţional Francez dominat de Le Pen – tatăl şi fiica – sau Partidul Libertăţii din Olanda, cunoscut datorită radicalismului lui Geert Wilders. Acest curent naţionalist e în creştere, dar e departe de a fi influent în PE.

Un alt ambiţios e fostul ministru de finanţe grec Ianis Varufakis. Acesta va conduce – alături de austriaca Daniela Platsch şi croatul Srečko Horvat – lista mişcării politice intitulate DiEM25, acronim pentru Democracy in Europe Movement 2025. E vorba despre o întreprindere politică transnaţională situată la extrema stângă, care se va înscrie în competiţia pentru PE din Germania, ţara care are cele mai multe mandate de distribuit, 96.

Nu au decis deocamdată ce vor face comuniştii şi liberalii. Tabăra extremiştilor de stânga l-a avut în frunte în 2014 pe Alexis Ţipras, care a căpătat astfel o notorietate europeană înainte de a deveni premierul Greciei. Liderul Syriza caută acum să se apropie de grupul socialist, o tactică susţinută şi de Gabrielle Zimmer, neamţoaica aflată în fruntea francţiunii GUE din PE.

În ceea ce-i priveşte pe liberali, avem doar zvonuri, fiindcă ei vor să decidă abia în februarie 2019. Numele cel mai des vehiculate sunt cel al danezei Margrethe Vestager, care deţine portofoliul competiţiei în Comisia Juncker, al belgianului Guy Verhofstadt, fost premier şi actual ldier al fracţiunii ALDE în PE, ca şi al cehoaicei Věra Jourová, care e şi ea membră a Comisiei, acoperind trei domenii (justiţie, consumatori şi egalitatea de gen).

Cam asta e situaţia în prezent. Ce nu este clar e dacă membrii Consiliului European vor ţine seama de rezultatele alegerilor europene când vor desemna un candidat la şefia CE: vor alege ei, ca în 2014, „capul de listă” al fracţiunii care va avea cele mai multe mandate în Parlamentul European? Mulţi se îndoiesc de asta şi avansează ipoteza unui succesor al lui Juncker care să nu fie neapărat un Spitzenkandidat, ci un membru al actualului conclav al şefilor de stat şi de guvern sau chiar altcineva, precum Michel Barnier, negociatorul UE27 cu britanicii.