Este fascinant să vedem cum istoria se repetă în marile sale linii şi repune astfel pe tapet una dintre cele mai interesante construcţii propuse în epoca modernă pentru partea noastră de lume: Proiectul INTERMARIUM („Międzymorze“ în poloneză), imaginat de Mareşalul Józef Piłsudski.

Numele polonez se traduce exact ca „între mări“ şi scopul era de a crea, după finele Primului Război Mondial, o Federaţie a statelor Europei centrale şi de est  (Lituania, Estonia şi Letonia, Finlanda, Belarus, Ucraina, Ungaria, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În ideea de a constitui o forţă reală care să se opună celor două politici imperiale agresive ale timpului, cele ale Germaniei şi Rusiei. Proiect caracterizat acum drept vizionar deoarece prevedea cu mare exactitate sursele viitoare de conflict care aveau să acţioneze în mod dramatic tocmai pentru subordonarea militară şi raptul teritorial asupra tuturor ţărilor din zona central şi est-europeană.

Visul lui Józef Piłsudski, cu construcţia sa aferentă, era subordonat unui alt mare principiu, Prometeismul, proiectul său politic ce dorea să slăbească forţa Imperiului ţarist şi statelor sale succesoare, inclusiv Uniunea Sovietică, mijlocul principal fiind susţinerea necondiţionată acordată mişcărilor naţionaliste de independenţă, în principal cele organizate de popoarele de origine non-rusă. În numele şi în spiritul acestei politici, Polonia a fost printre primele ţări care au recunoscut independenţa Finlandei, Estoniei, Lituaniei şi Estoniei, dar a încheiat şi o alianţă politică şi militară cu Republica Populară Ucraina condusă de Simon Petliura (Acordul de la Varşovia, aprilie 1920), în contextul în care polonezul Bogdan Kutylowski fusese desemnat prim-ministru al Ucrainei. Dar şi acreditarea unui „Ministru polonez pentru regiunea Caucaz“ şi formarea unei misiuni militare pentru această regiune, susţinând în acelaşi timp „Moţiunea Republicii Crimeea“ în cadrul Ligii Naţiunilor (17 mai 19120) în termenii căreia se cerea ca Crimeea să devină un protectorat polonez.

După 1927, principiul este integrat oficial pe agenda politicii externe poloneze şi din planurile Marelui Stat Major, este creat la Varşovia un Institut pentru probleme estice care avea un program special destinat studiilor în domeniul estului apropiat şi îndepărtat, a unei organizaţii de tineret Tinerii orientalişti. A presupus şi publicarea unor reviste lunare la Paris şi Helsinki (Promethee şi Prometheus) dar şi stabilirea a patru „Cluburi Prometeu“ în Varşovia, Paris, Helsinki şi Harbin. Bazându-se şi pe susţinerea masivă primită din partea foarte influentei diaspore poloneze. Ideea aparţine complet trecutului şi este complet nerelevantă pentru contextul actual?

Deloc, spun unii analişti, cum sunt cei de la Stratfor, care imaginau în martie 2014 această hartă a puterii, tot pe „axa celor trei mări“, incluzând ţările membre NATO, aspirante la intrarea în organizaţie sau membre ale Parteneriatului extins pentru Pace. Există oare această posibilitate? Da, argumentează acum alte surse care iau în considerare unul dintre cele mai mari eşecuri de politică externă ale Uniunii Europene, Proiectul Parteneriatului Estic, considerat de unii analişti ruşi drept ultima dintre expresiile gândirii de tip Prometeu în linia tradiţiei poloneze şi a cărui prăbuşire spectaculoasă a creat un „coridor gol de putere“ la vestul Rusiei. De aici, se spunea ieri la întâlnirea de care aminteam, noile iniţiative NATO. Şi, pentru exemplificarea argumentului, să suprapunem această hartă pe ceea ce au fost deciziile luate la Summitul de la Varşovia privind întărirea frontului estic, cele devenite acum realitate operaţională, inclusiv în România.

Vorbim de hărţile unei zone care s-a mişcat mereu sub presiunea enormă dată de dorinţa de a stăpâni teritoriul strategic al liniei de contact între marile forţe continentale, imperii sau alianţe politice. De aceea, iată şi harta obsesiei imperiale ruse, exact pe zona „celor trei mări“:

Conceptul „celor trei mări“ revine în actualitate, este operaţional. Întrebarea este care va fi evoluţia viitoare a ţărilor din această zonă pe patru dimensiuni: 1) relaţia colaborare/adversitate faţă de proiectul european; 2) relaţia cu Federaţia Rusă; 3) relaţia cu SUA; 4) relaţia cu China.

Situaţia de acum arată că, suntem foarte departe de a putea vorbi despre o definiţie clară şi coerentă a politicilor ţărilor din noul INTERMARIUM pe toate cele patru dimensiuni, ceea ce complică foarte tare nivelul de predictibilitate şi stabilitate al ţărilor respective. Dimpotrivă, din diverse motive, ele par să se apropie acum, îngrijorător de tare, de situaţia incertă pe care o aveau înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, sfâşiate între curente potrivnice care-şi doreau fiecare alianţe cu alte grupe de mari puteri.  

Mesajele care vin din partea Grupului de la Vişegrad sunt din ce în ce mai puternic critic-virulente împotriva unei Europe care-şi pregăteşte viitoarea evoluţie pornind de la un nucleu dur de ţări, cele care „vor, pot şi au cu ce“. Pe de altă parte, România, Bulgaria nu vor să piardă trenul european pentru a se angaja în aventura ce ar putea să se declanşeze în urma unor decizii extreme anti-europene din Polonia secondată de Ungaria... Dar există voci care spun că proiectul european, aşa cum este el acum conturat instituţional şi politic, ar putea fi fracturat printr-o mişcare venind din est şi susţinând platformele eurosceptice sau anti-europene ale partidelor ultranaţionaliste, xenofobe şi extremiste.

Din acest punct, toate jocurile sunt deschise. Deocamdată, NATO este garantul de securitate al ţărilor din INTERMARIUM. Dar aşa va rămâne sau, din ce în ce mai mult, americanii vor încerca să-şi consolideze poziţia individuală şi influenţa directă (inclusiv prin contractele militare aferente „umbrelei de securitate“) în defavoarea europenilor? De cealaltă parte, Rusia va încerca să negocieze (aşa cum a făcut-o cu succes odinioară, tocmai cu accept american) procente de influenţă în zona INTERMARIUM, exact aşa cum îşi doresc acum şi chinezii?

Pe fond, întrebarea este dacă „Iniţiativa celor Trei Mări“ va rămâne un proiect de coopera între ţările din estul şi centrul proiectului european şi garantat de NATO. Dacă nu, atunci spaţiul acesta ar putea deveni, cum a mai fost, obiectul unei competiţii acerbe şi, în definitiv, posibil de negociat în numele unor interese superioare, parte a unei înţelegeri globale privind harta Noii Ordini Mondiale. Poate începând chiar cu viitoarea întâlnire Putin-Trump.

Ţările din INTERMARIUM sunt prea mici, prea divizate, prea egoiste şi obişnuite cu ideea construcţiilor făcute pe nisip şi rezistând până la următoarea maree. Ca atare, zona nu face parte din marile aranjamente decât ca loc unde se negociază puterea, unde se instalează bariere defensive sau baze pentru viitoarele ofensive. Acum are loc o asemenea mare negociere şi se pregăteşte o mişcare de amploare de redesenare a hărţii geopolitice de putere şi, implicit, a zonelor aferente de influenţă.   

Între timp, se aud ofertele şi contraofertele pentru formarea de alianţe sau de grupuri de presiune în cadrul alianţelor tradiţionale.

Noi ne ocupăm de sportul favorit, tăierea capetelor în ligheanul puterii locale, indiferenţi şi nepăsători la timpul care se învolbură în jurul nostru. Plus că e şi vacanţă.