E adevărat, a fost o vreme când se părea că unitatea spaţiului euroatlantic era atât de mare, victoria asupra lumii comuniste era atât de profundă şi completă, încât întrebarea respectivă era deja anacronică, dacă nu chiar tembelă în raport cu noua realitate de tip „pax americana“ ce apăruse după căderea Cortinei de Fier. În orice caz, asta au sperat statele din regiunea noastră, în asta au crezut şi în acest sens şi-au orientat priorităţile naţionale în domeniul apărării şi securităţii care din „naţională“ a devenit din ce în ce mai mult entitate pusă în umbra atotprotectoare a umbrelei americane, adică încercând să repete experienţa statelor occidentale din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. 

Realitatea pardigmei de securitate din spaţiul euroatlantic începuse însă deja să se modifice din anii '90, tocmai pentru că cei mai mulţi dintre analişti, mai ales din şcoala americană, au considerat că, pe baza constatării dimensiunii aproape inimaginabile a victoriei asupra comunismului, era normal să înceapă o degajare treptată dar din ce în ce mai importantă a resurselor pe care SUA le aloca anual capitolului „investiţie de securitate în Europa“ pentru a le transfera în finanţarea celorlalte priorităţi de pe agendă, de acum mult mai importante, Zona Asia-Pacific spre exemplu. Şi asta s-a şi petrecut, din ce în ce mai rapid după conflictul din Kosovo, atunci când americanii au transmis mesajul de-abia acum înţeles la adevărata sa valoare: din momentul respectiv, europenii trebuie să se bazeze pe propriile lor resurse, trebuie să-şi ia în serios propriile armate, să-şi modernizeze dotările, echipamentele şi doctrinele.

Din păcate, această discuţie se suprapune acum pe starea de tensiune accentuată existentă între SUA şi aliaţii săi europeni din NATO din cauza sancţiunilor şi contra-sancţiunilor din războiul comercial aflat în plină desfăşurare. Iar asta face ca orice nouă măsură propusă de una sau cealaltă dintre părţi tinde să fie percepută ca o provocare şi o încercare de a câştiga viitoare zone de influenţă în zona cea mai sensibilă a Europei, regiunea de contact între NATO/UE şi Rusia. Iar tensiunile au o bază reală, deoarece în domeniul politicilor de apărare şi securitate investiţiile naţionale sunt foarte costisitoare şi achiziţionarea de echipamente se face mereu cu gândul că, odată cumpărate, ele reprezintă un angajament pe termen lung şi foarte lung faţă de ţara producătoare, cea care va livra piesele de schimb şi va asigura mentenanţa sistemelor. Bătălia este acum deschisă şi devine din ce în ce mai nemiloasă, cu multiple şi nebănuite ramificaţii, pe bani enormi şi, în planul vizibil, punând ţările europene în general şi în special cele din centrul Europei în faţa nevoii de a şti răspunsul corect la întrebarea din titlul acestui articol.

E tare păcat că se pune o asemenea întrebare, mai ales că la Summitul NATO de la Varşovia se inaugurase promisiunea plină de speranţe enorme a unei construcţii paralele şi în cooperare între NATO şi UE, o construcţie care să îmbine armonios sarcinile majore şi unice ale NATO, cu un aport european ale cărei formulări începeau rapid să se consolideze prin tot ceea ce însemna concepţia comună asupra unei industrii europene de apărare şi a unor forţe europene de apărare şi securitate. Fiecare cu obiective nu opuse, nu realizate prin competiţie sau piaţă concurenţială de oferte către ţările sărace din zona noastră, ci pe integrarea capacităţilor lor în proiecte industriale specifice şi în cooperarea la nivel de forţe armate pentru misiuni specifice, complementare celor NATO.

Foarte bine la n ivel teoretic, numai că acum e momentul deciziilor şi trebuie determinat cine anume va coordona proiectul european, adică cine va fi cel mai mare contribuitor şi va avea dreptul final informal de veto. Moment în care se aude angajamentul formulat extrem de limpede de Cancelarul Angela Merkel care a spus că  ţara sa „trebuie să-şi asume o mai mare responsabilitate în ce priveşte apărarea europeană“, afirmând că susţine pe deplin ideea unui Consiliu European de Apărare şi a unor forţe europene de intervenţie. Cu precizarea suplimentară că, în această problemă, poziţiile Berlinului şi Parisului sun “relativ apropiate“, de fapt continuare a unui demers comun Merkel-Macron în favoarea obţinerii unui statut de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU.

Interesant că experţii Fudaţiei americane Carnegie, în primăvara anului trecut, susţineau necesitatea formării unei asemenea instituţii care, „bazate pe modelul american existent, ar putea face minuni pentru dezvoltarea unei comunităţi strategice europene, dincolo de zbaterile politice din «bula» Bruxelles... cu misiunea principală de a a oferi analiza pe termen mediu şi lung precum şi formularea unor recomandări politice concrete...“. Aveţi aici articolul respectiv cu propunerile sale foarte interesante şi care ar putea da o idee asupra felului în care ar putea arăta un asemenea organism european. Cu menţiunea că asta ar presupune că Statele Membre ar fi de acord ca un organism cu reprezentativitate mixtă să poată formula o poziţie comună în domeniul şi securităţii şi apărării. Greu şi foarte problematic deoarece asta ar putea fi văzut ca o încercare mai mult sau mai puţin discretă de a anihila prerogativele naţionale din domeniu.

Iar statele din centrul şi estul Europei, până să ajungă la mari probleme europene, ştiu bine că resursele lor proprii permit doar o foarte limitată posibilitate de a acoperi nevoile de securitate şi sunt nevoite să rezolve rapid o serie de probleme, apărarea frontierelor în faţa unui nou val de migranţi, spre exemplu.

Viitorul depinde de înţelepciunea şi ştiinţa de previziune şi negociere a ţărilor din regiunea noastră.

Pe cine să se bazeze? Sigur, există o prezenţă NATO consistentă, dar americanii vor să-şi consolideze propriile baze în zonă (Câmpia Turzii şi Mihail Kogălniceanu printre obiectivele din România), mai ales că o serie dintre locaţiile din Orientul Apropiat par să fie confruntate cu probleme şi cu un viitor nesigur. Dar, pe de altă parte, proiectul european demarează şi el, vorbindu-se aici despre investiţii majore în proiecte pentru industria de apărare (pentru finanţare, este obligatorie angajarea a minimum trei ţări) şi despre forţele comune de apărare frontierelor exterioare, lucru vital pentru România.

Este o incompatibilitate între proiectele NATO şi cele europene, între jocul american şi cel european? Nu cred, mai degrabă sunt diferenţe de abordare în formularea răspunsului la întrebarea cu care am deschis acest articol. Asta pentru că problemele Est/Vest, Nord/Sud au rămas fix aceleaşi, bazate pe continuarea marilor decalaje economice şi de dezvoltare. Viitorul depinde de înţelepciunea şi ştiinţa de previziune şi negociere a ţărilor din regiunea noastră. Summitul „Celor Trei Mări“ este important din această perspectivă, oferind poate o soluţie care să însemne intenţia de cooperare pratică a ţărilor interesate în marele proiect european şi cu obţinerea de garanţii americane în continuarea celor de acum.

Ostilizarea uneia sau alteia dintre părţi ar fi nu numai complet neproductivă, dar şi profund dăunătoare intereselor noastre naţionale.

Există o presiune pentru a finaliza această discuţie? Sigur că da, deoarece proiectul european de apărare şi securitate va fi una dintre temele principale ale dezbaterii de anul viitor la Sibiu şi se va regăsi în Declaraţia Finală asupra viitorului Europei.

Care, sper din toată inima, să fie împreună cu SUA şi nu în regim tensionat-conflictual cu acest mare aliat strategic ce a contribuit fundamental la identitatea proiectului european. Pierderea acestei relaţii poate genera cea mai mare tragedie a acestui secol cu consecinţe destructive enorme.