„Chestiunea turcă“ şi limitele răbdării UE

FOTO EPA/TOLGA BOZOGLU

„Turcia se îndepărtează cu paşi de gigant de Europa. Problema este de a şti dacă trebuie să punem capăt negocierilor cu Turcia, dar asta nu este decât pură teorie din moment ce, acum, nu există negocieri... Cred că ei ar vrea ca UE să spună Turciei că doreşte încetarea negocierilor pentru a pune

toată responsabilitatea în spatele nostru. Iar eu vă spun că noi procedăm astfel încât turcii să realizeze că ei, sistemul Erdogan, care fac imposibilă adeziunea Turciei“, spunea Jean-Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene. Asta după ce Manfred Weber, liderul grupului PPE în Parlamentul European estima că este cazul să se ia o decizie fermă în ce priveşte anularea imediată a negocierilor de aderare cu Turcia.

Situaţia a devenit, într-adevăr, greu de continuat după ce, pe plan intern, Erdogan ordonă noi valuri de arestări şi condamnări considerate complet abuzive de multe organizaţii internaţionale pentru apărarea drepturilor omului. Dar mai e şi altceva: controversatul apel făcut de Erdogan către turcii stabiliţi în Germania de a nu vota pentru unul dintre cele două partide aflate acum la guvernare. Ceea ce este, în fapt, o imixtiune fără precedent în politica internă din Germania, dar şi o primă folosire a minorităţii turce dintr-o ţară din UE în scopul influenţării alegerilor.

Asta l-a făcut pe Johannes Hahn, comisarul european pentru problemele extinderii, să declare:

„Cred că a venit timpul ca Statele Membre să discute despre implicaţiile strategice ale acestui comportament. A ridica din umeri nu este o strategie politică pe termen lung.“

Care ar putea fi aceste „implicaţii strategice“?

În primul rând, este această problemă enormă, cu consecinţe politice realmente imprevizibile, amorsată de apelul direct al lui Erdogan către membrii comunităţii turce stabiliţi în Germania, majoritatea lor cetăţeni germani deja de una sau două generaţii, pe care îi tratează ca masă de manevră electorală. Ceea ce înseamnă că are ceva motive de a fi convins că această masă de oameni s-ar putea comporta unitar sau, şi mai grav, că există mijloace de influenţare sau de presiune create în interiorul acestei comunităţi, unele poate chiar profesioniste, reacţionând prompt la semnale de mobilizare venite de la Ankara.

Deocamdată, doar de mobilizare electorală şi doar în Germania cu ai săi aproape de 4,8 milioane de musulmani. Dar, acceptând o simulare tip war game, ce s-ar întâmpla oare dacă, într-un moment de criză, un asemenea apel ar viza integralitatea comunităţilor de origine turcă din Europa invitate să boicoteze alegeri sau să voteze un anume candidat agreat de Ankara? Sau un apel similar adresat tuturor comunităţilor musulmane din Europa? Asta ar putea să devină o problemă majoră şi neliniştitoare de securitate, chiar dacă este improbabilă o reacţie de susţinere totală în favoarea lui Erdogan.

Dar asta nu înseamnă deloc faptul că susţinerea respectivă nu este foarte importantă şi că pârghiile de care dispune Erdogan nu ar fi extrem de eficiente, aşa cum o dovedeşte procentajul de voturi favorabile obţinute la nivelul comunităţilor respective în momentul votului privind referendumul din Turcia care viza întărirea fără precedent a puterilor prezidenţiale:

Al doilea tip de „implicaţie strategică“ îl constituie dorinţa Turciei de a influenţa decisiv echilibrul demografic din Uniunea Europeană prin intermediul aceloraşi comunităţi de origine turcă stabilite în diverse ţări de pe continentul nostru. Căci iată apelul personal al lui Erdogan conţinut în discursul pe care l-a pronunţat la Eskisehir reprodus de cotidianul Hurriyet:

„Adresez această chemare către toţi fraţii şi surorile noastre din Europa. Faceţi cinci copii, nu trei. Ţara voastră, de acum, este locul unde munciţi şi trăiţi. Revendicaţi acest spaţiu. Dezvoltaţi mai multe afaceri, trimiteţi-vă copiii în cele mai bune şcoli, asiguraţi-vă de faptul că familiile voastre trăiesc în locurile cele mai bune, aveţi cele mai bune maşini, locuiţi în cele mai frumoase case. Voi sunteţi viitorul Europei. Acesta va fi cel mai bun răspuns vulgarităţii, antagonismului şi injustiţiei la adresa voastră.“

Asta nu mai e o glumă. Vorbim despre o intenţie declarată, după ştirea mea a doua în istorie afirmată deschis, din partea unei ţări musulmane care recunoaşte intenţia sa de a „revendica un spaţiu“ în Europa, intenţie bazată pe principiul mai vechi a ocupării unui teritoriu prin dreptul de şedere. Deci nu aşa cum îşi doreau cei de la ISIS, adică impunerea Califatului în Europa pe calea armelor şi terorii.

Este vorba despre o viziune asupra implantării pe termen lung şi foarte lung în spaţiul extern. Asta presupune confirmarea unor temeri dintre cele mai serioase exprimate de analiştii nu foarte corecţi politic, anume că există un plan de inserare masivă a comunităţilor musulmane în spaţiul european pentru a se crea bazele unei operaţiuni viitoare de enormă amploare, acea „revendicare de spaţiu“ de către populaţia care, încet dar sigur, tinde să devină majoritară în zona respectivă.

Este o problemă acum, cu certitudine va fi una şi mai mare în continuare pe măsură ce percepţiile comunităţilor autohtone şi cele ale comunităţilor musulmane din Europa se radicalizează exponenţial. Şi din ce în ce mai mulţi sunt cei care-şi amintesc avertismentul transmis în 2006 de Muammar Ghadafi, fostul şi ucisul lider libian: „Avem deja 50 de milioane de musulmani în Europa. Acesta este semnul că Allah va oferi victoria Islamului în Europa care - fără săbii, fără tunuri, fără cuceriri - se va transforma într-un continent islamic în doar câteva decenii“. Şi, posibil, declaraţia de acum a lui Erdogan să ducă mai departe tocmai acest tip de raţionament.

Iată ce avem acum ca populaţie musulmană în Europa:

Întrebarea este în ce măsură ea este deja integrată şi atunci nu avem niciun fel de problemă sau, dimpotrivă, sunt valabile semnalele de alarmă privind capacitatea sa potenţială de a primi şi acţiona în funcţie de mesaje externe, primite din partea unor lideri politici sau religioşi din ţările de origine. Aici, răspunsurile variază extrem de tare în funcţie de tipologia discursului politic şi abordării doctrinare. Este cert că valul de atacuri teroriste de sorginte islamistă au tensionat foarte tare atmosfera şi au provocat o întărire a reacţiilor celor care sunt în favoarea soluţiilor extreme.

Politicienii europeni încearcă în continuare, cât se mai poate, menţinerea canalelor de dialog cu Turcia în speranţa, poate fondată, de a nu rupe definitiv relaţiile cu o ţară esenţială în echilibrul economic şi de securitate al Orientului Apropiat. Nu ştiu cât se va mai putea şi, mai ales, cât de sustenabil va mai fi acest demers atâta timp cât Erdogan continuă cu o linie super-dură şi începe opera de islamizare treptată a întregului sistem de stat. În plus, să vedem ce va urma ca reacţie a Turciei după anunţarea referendumului privind independenţa Kurdistanului ceea ce, previzibil, poate declanşa mişcări de susţinere în cadrul foarte importantei minorităţi kurde cărora Ankara le va răspunde prin forţă. Şi poate că mişcarea se va putea extinde şi dincolo de frontiere.

Dar, în definitiv, singura concluzie logică este că, pe fond, atât de complicata „chestiune turcă“ va fi rezolvată de către turci. Într-un fel sau altul. Poate fără Europa, cu Rusia alături, schimbând astfel toate raţionamentele care guvernează echilibrul într-atât de fragil al lumii în care trăim.