Ce vrem să fie Europa?

O întrebare deloc absurdă. Asta chiar dacă, în contextul actualei bătălii electorale, tematica europeană serveşte exclusiv la dat în cap adversarului pentru a dovedi cine a furat mai cu sârg din fondurile europene.

Iar interesul creşte exponenţial doar dacă este provocat de curiozitatea de a vedea cine câştigă în lupta feroce pentru conducerea delegaţiei române la lucrările Consiliului European.

Sigur că problema bugetului multi-anual este vitală numai că, ceea ce omit să spună responsabilii noştri politici este că, în spatele acestei dezbateri se află o alta, infinit mai importantă pentru că priveşte redefinirea spaţiului şi regulilor de joc pentru noua construcţie care va fi Uniunea Europeană într-un viitor foarte apropiat.

Dezbaterea şi negocierile pe acest subiect au început de mai mult timp, s-a format un grup de lucru pe acest subiect şi vă invit să citiţi concluziile elaborate de "Grupul de reflecţie asupra viitorului UE" alcătuit din 11 miniştri europeni ai afacerilor externe reprezentând, Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia ,Portugalia şi Spania. Un grup informal, dar extrem de influent (întrebarea de ce România nu a fost invitată la lucrări ar trebui să ne pună pe gânduri, dacă asta ar interesa cumva pe cineva dintre decidenţii noştri de azi sau de mâine) şi care are meritul de a fi pus de masă cîteva teme esenţiale. Lectura acestor conluzii arată foarte limpede şi limitele construcţiei europene actuale, precum şi nevoia de evoluţie rapidă spre un nou sistem, implicând evident o modificare sau chiar o schimbare de profunzime la nivelul tratatelor existente.

Schimbările acestea sunt nominalizate în text, dar ceea ce este foarte important de văzut este dacă cele mai importante dintre ele (renunţarearea la sistemul votului în unanimiate pentru anumite domenii, posibilia înfiinţare a unui Parlament al zonei euro dar şi alegerea directă a Preşedintelui UE si al Comisiei Europene) sunt doar sugestii de lucru sau corespund unei voinţe reale de schimbare a sistemului.

Deja se face simţită rejecţia faţă de o democratizare maximă a sistemului numirii înalţilor responsabili europeni, căci Herman van Rompuy s-a propunţat acum foarte ferm împotriva acestei posibilităţi care ar genera "o mare decepţie...asta doar în cazul în care nu vor fi acordate puteri cu mult mai mari Comisiei Europene".

Se deschide calea, implicit, spre un nou sistem de vot (acea "majoritate super-calificată" pentru modificarea tratatelor) care să funcţioneze pe toate domeniile cu excepţia extinderii (din cauza Turciei), acolo unde ar ramâne criteriul unanimităţii, dar şi spre recunoşaterea de facto a unei Europe cu cel puţin două viteze, decidenţii şi spectatorii.

Citiţi textul respectiv şi veţi vedea că apare o întrebare pe cât de legitimă, pe atât de urgentă: oare de ce ce aceste teme nu figurează şi în dezbaterea publică de la noi, de ce responsabilii noştri în domeniu nu apar cu puncte de vedere asupra unui proces în care chiar ar trebui să fim implicaţi pe toate palierele? Deciziile luate pe toate aceste subiecte sunt esenţiale şi pentru noi, fie şi numai deoarece este absolut evident că realocările de buget, noile ţinte pentru sprijinirea investiţiilor trans-europene prioritare în finanţarea cu bani europeni, toate ţin cont nu de arhitectura prezentă ci de proiecţiile viitoare ale construcţiei.

Să nu uităm că  în mai-iunie 2014, în timpul preşedenţiei greceşti a UE, vor avea loc alegerile pentru europarlamentare şi adevăraţii politicieni îşi pregătesc deja poziţiile de atac, mai ales pentru că se prevestesc mutaţii majore în actuala hartă a distribuţiei puterii, cu o proiecţie care, pentru prima oară după foarte mult timp, indică o balansare puternică a votului spre stânga. Iar noul buget începe tocmai în 2014. Noi cum ne vom poziţiona  în această nouă realitate?