Să observăm, mai întâi, că anul ăsta sunt 24 de echipe care joacă ultima fază a competiţiei. În calificările din grupe, au fost eliminate alte 30. Europa fotbalistică se întinde din Gibraltar în Kazahstan, din Norvegia în Malta şi Israel. Acum 56 de ani, faza finală reunea numai patru echipe şi doar alte 13 participaseră la preliminarii, organizate într-un sistem eliminatoriu, cu partide tur-retur. De bună seamă, transformarea fotbalului în cel mai apreciat divertisment de masă explică, măcar în parte, de ce aria geografică a întrecerii sportive e aşa de cuprinzătoare. Nu e singura cauză. De fapt, ceea ce s-a schimbat e chiar înţelesul dat Europei.

Într-adevăr, prima ediţie a turneului final al Campionatului european avea loc la un deceniu de la lansarea proiectului politic al reunificării continentului, dar dintre cele şase ţări fondatoare doar francezii s-au înscris în competiţie: au lipsit, deci, echipele din Benelux, dar şi Italia şi Germania federală. Incredibil, nu? A fost, în schimb, prezentă Germania de Est, alături de alte 7 echipe din ţări comuniste, inclusiv România. În aceste condiţii, turneul final de la Paris a fost o confruntare între lumea liberă şi lagărul totalitar. Ţara-gazdă a avut drept adversari trei echipe care veneau toate din Estul comunist: Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Cehoslovacia. Ca să înţelegem spiritul acelor vremuri, e suficient să menţionăm că sovieticii au ajuns în ultima fază a competiţiei fără să joace meciul decisiv al calificărilor, fiindcă echipa Spaniei a refuzat să călătorească la Moscova.

Campionatul din acest an e, într-un fel, o confruntare între echipe din Uniunea Europeană şi câţiva din vecinii săi, dintre care unii vor să ni se alăture în UE, alţii sunt prietenoşi cu noi, dar nu se gândesc să adere vreodată, iar unul e într-o relaţie foarte tensionată cu majoritatea europenilor.

În 2016, harta politică a campionatului european de fotbal e cu totul alta. După căderea comunismului, s-au destrămat toate cele trei state multinaţionale, ale căror echipe se calificau la cel dintâi turneu final. Pe de altă parte, e interesant să constatăm că, din fosta URSS, au venit la Euro 2016 două echipe, aflate în conflict armat (Rusia şi Ucraina), că ambele succesoare ale Cehoslovaciei s-au calificat, în vreme ce singura echipă ex-iugoslavă prezentă în Franţa e Croaţia, membră, ca şi Slovacia şi Cehia, a Uniunii Europene. De fapt, s-au calificat în runda finală naţionale din 16 state-membre ale UE. Unul dintre acestea - Marea Britanie - a trimis chiar trei echipe: e vorba despre Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, organizate în federaţii distincte cu mult înainte ca Europa să existe ca entitate politică.

Să nu uităm, însă, că în timpul competiţiei fotbalistice din Franţa, se va ţine referendumul despre Brexit şi vom vedea dacă, în ziua finalei de pe Stade de France, îi mai numărăm pe englezi, galezi şi nord-irlandezi în rubrica UE sau nu. Merită notat, de asemenea, că două echipe de la Euro 2016 vin din ţări care sunt candidate la aderare - Albania şi Turcia -, iar două din exteriorul Uniunii, şi anume Elveţia, care a decis să rămână în afara comunităţilor europene, şi Islanda, ţară-candidată la extindere în perioada 2010-2013. Campionatul din acest an e, într-un fel, o confruntare între echipe din Uniunea Europeană şi câţiva din vecinii săi, dintre care unii vor să ni se alăture în UE, alţii sunt prietenoşi cu noi, dar nu se gândesc să adere vreodată, iar unul e într-o relaţie foarte tensionată cu majoritatea europenilor.

În 1960, competiţia a fost câştigată de URSS. Cine va lua cupa acum?