Ce ar însemna o nouă Constituţie pentru Turcia?

Ultima modificare adusă Constituţiei Turciei a avut loc în 2017 ca urmare a tentativei eşuate de lovitură de stat şi a fost privită de majoritatea analiştilor de politică externă ca un recul dramatic al procesului de democratizare.

Actuala Constituţie a Turciei a intrat în vigoare în anul 1982 şi a fost revizuită de 19 ori, atât prin iniţiativă legislativă, cât şi prin referendum. Scopul declarat al modificărilor aduse Constituţiei în 2017 a fost tranziţia către un sistem prezidenţial de guvernare, însă concentrarea efectivă a întregii puteri în mâna unui singur lider indică mai degrabă o înţelegere schizofrenică în ceea ce înseamnă democraţie (o posibilă reinterpretare balcanică a modelului Statelor Unite) sau un „totalitarism postmodern”, aşa cum îl numeşte Larry Diamond.

Noul sistem introdus de Erdogan a condus la emacierea relevanţei principiului separării puterilor în stat, consolidând puterea preşedintelui în detrimentul legislativului şi juridicului. Funcţia prim-ministrului a dispărut, prerogativele acestuia fiindu-i transferate preşedintelui, care a devenit principalul reprezentat al puterii executive. Până în 2017, preşedintele avea rolul de a media între puterile statului, titlul de şef de stat având mai degrabă o relevanţă simbolică decât una efectivă; după introducerea noului sistem prezidenţial preşedintele a primit toate responsabilităţile executivului, exercitând totodată un control sporit asupra juridicului. Mai mult decât atât, abolirea sau restrângerea unor atribute ale Parlamentului (procesul readoptării legilor trimise către reexaminare de către preşedinte, interpelările şi întrebările parlamentare, anchetele parlamentare) slăbesc puterea legislativului şi a societăţii civile, făcând imposibil controlul asupra instituţiei prezidenţiale.

Declaraţiile lui Erdogan privind necesitatea adoptării unei noi Constituţii sunt aşezate, cu un anumit savoir faire, în continuarea unui anunţ privind elaborarea şi implementarea unor viitoare reforme economice, fiind de la sine înţeles că adoptarea unei noi Constituţii „civile” reprezintă un pas important către redresarea economică. Este demn de luat în seamă faptul că dificultăţile economice au fost principalul motiv pentru scăderea în popularitate a liderului turc şi înfrângerea surprinzătoare suferită de partidul acestuia la Istanbul şi Ankara în timpul alegerilor municipale din 2019.

Organizarea unui referendum constituţional poate reprezenta un instrument de promovare electorală pentru viitoarele alegeri generale sau o nouă încercare de întărire a propriei poziţii (spre exemplu: creşterea numărului de mandate succesive de preşedinte). Chiar şi cu o doză optimă de idealism, şansele ca noua lege să fie mai degrabă ancorată în democraţie (în constituţia ei autentică) decât în autoritarism sunt infime. Cel mai probabil, „one-man show-ul” politic impus de Erdogan după lovitura eşuată din 2016 va continua indiferent de textul noii Constituţii.