Ioan Talpeş: România nu trebuie să compare Kosovo cu Ţinutul Secuiesc. Mai degrabă să avem grijă că se aseamănă cu ce face Rusia în Ucraina

Ioan Talpes la Adevarul Live, în emisiunea moderată de Cristian Unteanu FOTO Eduard Enea

Apariţia pe harta Europei a Statului Kosovo (recunoscut ca atare de cea mai mare parte a comunităţii internaţionale) este punctul final al imensei tragedii care a fost sfărâmarea Iugoslaviei în entităţi statele create pe baze etnice şi în urma unor războaie fratricide şi interconfesionale de o violenţă extremă, dar şi după o intervenţie militară a NATO.

S-a spus atunci că apariţia Statului Kosovo avea să instituie un precedent în Europa şi nu numai, extrem de primejdios şi foarte uşor de reluat: formarea unui nou stat în urma unui conflict etnic care să ducă la dezmembrarea unei entităţi statale recunoscute, cu ajutorul nemijlocit al unei părţi a comunităţii internaţionale… precedent de o importanţă care de-abia acum începe să fie descifrată la adevărata sa importanţă, acum când, din nou, reapar cu virulenţă cereri de autonomie teritorială şi se reiau public discursuri naţionalist-extremiste în mai multe zone ale Europei, inclusiv în România. Pe de ală parte, avem replica susţinătorilor Statului Kosovo, cu argumentul lor deloc neglijabil care priveşte nevoia de a respecta voinţa populaţiei şi, la un moment dat, atunci când este exprimată în mod democratic, nevoia de autodeterminare.

O dilemă care, pentru noi, revine în actualitate după ce prim-ministrul României, Victor Ponta, a reafirmat că există posibilitatea ca ţara noastră să recunoască în mod oficial existenţa Statului Kosovo, cu toate urmările juridice internaţionale în consecinţă. Dar şi cu unele morale, la fel de evidente şi de complexe. 

Despre toate acestea s-a discutat la Adevăraul LIVE, împreună cu generalul Ioan Talpeş, fost director al Serviciului de Informaţii Externe,  în emisiunea moderată de jurnalistul Cristian Unteanu.

Principalele declaraţii din emisiune:

Pe tema Kosovo, acum câţiva ani au existat discuţii aprinse. Acestea revin în actualitate pentru că dl. Ponta spune că vine timpul să recunoaştem statul Kosovo. Pe de altă parte, nu avem o poziţie oficială a preşedintelui României. Ce cutie a Pandorei poate redeschide acest subiect pentru România?

Problema este de o sensibilitate specială. DIn 1997, când au avut loc tot felul de negocieri cu privire la statutul unor foste republici iugoslave, când încă existau confruntări, Kosovo s-a evidenţiat ca fiind un fel de cui al lui Pepelea. Deoarece, în ceea ce priveşte republicile iugoslave se părea că s-a ajuns la un punct comun. Pentru Kosovo lucrurile stăteau diferit: această provincie, acum ţară, recunoscută de 111 state memebre ONU, dar şi Taiwanul.

Culmea, Kosovo nu recunoaşte Taiwanul.

Precedentul Kosovo

Odată apărută această provincie, căreia i s-a recunoscut, înainte de 1989, o aanumită autonomie. Există şi un alt plan de abordare. Acela a unei dispute etnice, care mai mult este religioasă care a dobândit conotaţii etnice. Majoritatea populaţiei de acolo a provenit prin islamizare, inclusiv a albanezilor care nu au fost islamici, ci după ocupaţia otomană s-a ajuns la islamizare. Într-un interval foarte scurt, după Al DOilea Război Mondial, o provincie care iniţial era majoritar ortodoxă şi sârbă, s-a transformat într-una kosovar-islamizată, albanezi. 85% sunt musulmani. Se poate spune că a avut loc o cucerire etnică într-o zonă care nu a avut contingenţă statală, a avut doar formule administrative. S-a produs o schimbare pe fondul pe care populaţia majoritat sârbă o gândesc nedreaptă, deoarece nou-veniţii au sosit acceptat de statul iugoslav din Albania. Această populaţie s-a înmulţit şi a ajuns să schimbe echilibrul etnic. Pe baza unui principiu au început să invoce dreptul lor de a se organiza într-o formulă statală. Unii spun că asta e situaţia, alţii că aici se încearcă prelungirea Albaniei.

Argumentările de natură etnică sau religioasă pot să dureze la nesfârşit. Însă acestea continuă să fie invocate şi devin argumentări directe pentru a ajunge la dispute imposibil de administrat, rezolvat. 

: Mi-e teamă că acum se constată că un stat rezultat în urma unui conflict religios, pe modelul a ceea ce se întâmplă în Orientul apropiat, care începe să fie considerat precedent. Cât de mult poate fi dus acest precedent?

Noi ne aflăm acum într-o situaţie cu totul şi cu totul specială în care este foarte dificil să se mai ajungă la impuneri în afara unor logici sau reguli. Au existat echilibre, cum a fost Războiul Rece, apoi a fost supremaţia americană. Acum am ajuns, la 25 de ani de la momentul în care spuneam că se vor găsi rezolvările fireşti, că nu a fost de-ajuns pentru a stabili legi general acceptate, legi pentru spaţii de dezvoltare aflate într-o evidenţiere marcantă. Lumea se află într-un proiect care s-a crezut că va rezolva toate contradicţiile naţionaliste, religioase. Acum constatăm că acestea au fost oprite şi transferate într-un plan greu de controlat.

Şansele de explozie există?

Comparaţia dintre autonomia Kosovo şi cea dorită de Ţinutul Secuiesc

Da, există. Categoric ne aflăm acum într-o fază ameninţătoare a unor dispute la nivel strategic, major. Criza din Ucraina, disputa dintre SUA şi Rusia, există şi varianta chineză care a propus formule de abordare care să nu deranjeze actualele acorduri. Ne aflăm acum în planul unei confruntări continue la nivelul cel mai scăzut la nivelul pericolelor globale, prin mijloace clasice (bombe şi altele) şi cu insinuări care se dovedesc că nu pot fi controlate. Ata se întâmplă în Orient şi nu numai acolo, ci şi în Balcani, unde odată s-a crezut că s-a ajuns la o înţelegere.

Când NATO a decis misiunea internaţională de a supraveghea pacea acolo, la Bruxelles am auzi asta: „Vă garantăm că acolo nu va renaşte conflictul din aceleaşi motive“.

Noi trebuie să sesizăm că între disputele la nivel global există o comunicare. S-a pus problema unui stat islamic în Europa. Este vorba de viitorul geopolitic nu doar al Balcanilor, ci şi a Orientului. Există mulţi interesaţi să rezolve ceea ce s-a convenit în 1997. Eu cred că nici problema Kosovo, nici cea a Macedoniei sau Bosniei Herţegovina, nu este încheiate.

În România ce relevanţă mai are Kosovo? Şi ce se petrece cu Ţinutul Secuiesc?

Nu putem asemăna aceste două cazuri. Libertăţile Ţinutului Secuiesc au ţinut de libertăţile acelor şapte scaune. Nu pe structuri statale. Libertăţile respective au fost într-o conexie cu ceea ce a fost regalitatea maghiară. Din acest punct de vedere noi nu avem aici o statalitate care să fi participat într-o formulă constitutivă. A existat un Kosovo care a avut la un moment dat anumite independenţe. Aici lucrurile diferă. Unii au fost subiecţi, şi au fost recunoscuţi ca atare. Autonomie, autonomie, autonomie... Pe ce formulă? Mereu pe ideea unei autonomii administrative pentru că, ajungându-se la un astfel de moment, să se opereze la ceea ce se cheamă posibilităţile de dezvoltare a autonomiei până dincolo de administrativ şi să se intre într-o formulă în care să se decidă asupra independenţei.

Precedentul Kosovo în criza ucraineană

Ioan Talpeş: România se află de două ori în dezavantaj. Pe de-o parte pentru că Serbia va considera recunoaşterea Kosova ca pe un gest neprietenesc şi a doua problemă pentru că modul în care a evoluat Kosovo pune ROmânia într-o situaţie care nu poate să nu fie luată în seamă. Majoritatea aliaţilor României sau opţiunile ţării prvind abordarea, au recunoscut statul.

Cea mai mare parte a aliaţilor din zona americană au recunoscut Kosovo.

Mai este şi a treia chestiune. La Moscova s-a considerat cazul Kosovo drept un model de abordare a problemelor fostei URSS, prin prisma zonelor şi a geografiilor care sunt dependente nu de cele recunoscute ca formule statale, ci de cele care sunt marcate şi care vor fi determinate de votul majorităţii.

Atunci, ROmânia ce trebuie să facă?

România trebuie să-şi dezvolte mijloacele de acţiune într-o perspectivă în care să aibă în vedere această discuţie, extinsă la nivel european. Va avea loc această discuţie. 

Cum România nu a dat încă un răspuns, dacă judecăm ce ar trebui să fie şi ceea ce este, ar trebui să recunoaştem sau nu?

Din punctul de vedere al României, asocierea dintre Kosovo şi Ţinutul Secuiesc nu are sens. Aşa că nu ar trebui să avem vreo reţinere în a recunoaşte Kosovo. E adevărat că ne creează anumite resentimente la cei care se consideră prietenii noştri. Să nu se uite însă, că ceea ce se întâmplă aici va fi aplicat şi în disputa dintre Rusia şi Ucraina.