În 2006, aproape toate semnăturile primarilor din regiunea italiană trimit o petiţie către Parlamentul de la Viena, solicitând ca în noua constituţie a acestei ţări să figureze în mod explicit rolul Austriei ca putere protectoare a cetăţenilor din Tirolul de Sud. Era punctul culminant dintr-o lungă şi foarte complicată bătălie istorică a populaţiei germanofone majoritare a zonei respective, marcată prin aspiraţii independentiste care se doreau transformate în ceea ce ei denumeau Statul Liber al Tirolului de Sud sau, pur şi simplu, realipirea la Austria...mesajul de forţă al partidelor de dreapta din regiune, mai ales al celui naţionalist Die Freiheitlichen et Sudtiroler Freiheit. 

Regiunea a fost austriacă până în 1919, ataşată Italiei în termenii Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye, după finele celui de-al doilea război mondial şi redenumit Venezia Tridentina. Urmează, începând cu 1922, o încercare fără succes a regimului fascist de a impune o  „italienizare” a zonei, prin folosirea obligatorie şi unică a limbii italiene în şcoli. Conform propunerilor senatorului fascist Ettore Tolmei din 1923, chiar şi toponimia germană urma să fie complet suprimată şi înlocuită cu noi denumiri, cele conţinute în dicţionarul „Portunario dei nomi locali dell'Alto Adige” al cărui autor era chiar Tolemei...

După cel de-al doilea război mondial, teritoriul rămâne în componenţa Italiei, dar puterile aliate impun şi un tratat de protecţie al minorităţii de limbă germană, oferind un statut de reală autonomie acestei provincii prin Acordul De Gasperi-Gruber din 5 septembrie 1946. Numai că de Gasperi, Preşedintele Consiliului de Miniştri italian, pentru a putea extinde prerogativele regiunii autonome şi către cetăţenii de origine italiană, a extins contururile regiunii, ceea ce a pus etnicii germani în minoritate. Reacţia a fost extrem de dură şi astfel, în anii '60, a fost creată mişcarea teroristă independentistă BAS (Befreiungsausschuss Südtirol - Comitetul pentru eliberarea Tirolului de Sud) care propunea soluţia luptei armate pentru ataşarea teritoriului la patria-mamă, Austria.

Lucrurile s-au tensionat extrem de mult astfel încât, în 1967, pe motivul recrudescenţei mişcărilor teroriste în regiunea respectivă şi al sprijinului invocat de separatişti ca venind din partea unor foarte importanţi oameni politici austrieci, Italia anunţa că va utiliza dreptul său de veto la cererea Austriei de integrare în Comunitatea Europeană. Un veto care urma să fie menţinut atât timp cât Austria nu avea să dovedească că teritoriul său nu servea drept bază logistică de sprijin pentru mişcările teroriste separatiste, în principal pentru BAS.

Numai că soluţia lui de Gasperi s-a dovedit extrem de solidă şi a rezistat timpului, în momentul actual, regiunea compusă din cele două provincii fiind nu numai exemplul de cea mai extinsă autonomie din Europa, dar şi unul de perfectă colaborare intercomunitară, conducerea administrativă a regiunii trecând de la un an la celălalt, în grija uneia din cele două comunităţi. Aveţi aici un document de sinteză asupra modului în care s-a derulat procesul care a dus la acordul final din 1972 între Austria şi Italia, pe tema autonomiei şi, mai ales, veţi vedea ce înseamna exact aceasta...făcând o comparaţie cu drepturile şi privilegiile pe care le-a obţinut în România minoritatea maghiară. Citiţi cu atenţie şi veţi vedea că drepturile cerute şi obţinute prin documentul respectiv au fost integrate demult în baza de lucru pe care s-au realizat legislaţiile contemporane în domeniu. Iar principiul cel mai interesant este al unei regiuni care înglobeaza cele două comunităţi, care reuşesc nu numai să supravieţuiască împreună, ci să constituie şi un model de înaltă reuşită economică. 

Este absolut evident că legislaţia europeană cea mai avansată în domeniu EXISTĂ ŞI ESTE APLICATĂ în România anului 2013, dar asta nu înseamnă că este rezolvată problema în mintea unor oameni ca europarlamentarul român din grupul PPE,  Laszlo Tokes, alături de colegi de-ai săi din dreapta ultra-naţionalistă europeană. Veţi vedea că acum, înainte de europarlamentare, va reînflori discursul extremist naţionalist, foarte bun şi producător rapid de rezultate pe timp de criză. Numai atât? 

Nu, pentru că, în spate, fiţi atenti la acest scenariu, există de mult timp un PLAN B. Este imposibil să ne imaginăm că între ţări UE şi membre NATO se pot naşte conflicte teritoriale sau se poate ca cineva să spere la naşterea unor ţări formate din reunirea prin forţă a unor teritorii asupra cărora există revendicări istorice. Aşa e, dar dacă se rupe UE? Dacă sistemele actuale intră în colaps şi apare posibilitatea îndeplinirii vendettei istorice? Jocurile zilei de azi sunt rezultatul unor gândiri şi pregătiri minuţioase, de decenii. Acum, profitând din plin de momentul tulbure al crizei, pescuitorii specializaţi au ieşit la treaba şi anunţă viitoarea culoare a jocului.

Ignoraţi acest mesaj dacă vi se pare absurd sau ridicol. Dar să ştiţi că unii nu-l ignoră şi-şi construiesc viitorul pe această bază.