Când poate un „stat fragil“ să devină un „stat falimentar“? Când apare perspectiva „tutelei internaţionale“?

Tsipras la Summit pentru soarta Greciei FOTO AP

Vă reamintesc că, în urmă cu puţin timp, deloc întâmplător în lumina informaţiilor ce apăreau la Bruxelles, v-am prezentat pe larg teoriile şi clasamentele privind „statele fragile“. Reiau doar definiţia general acceptată a OCDE:

Un stat este definit drept fragil atunci când guvernul şi organismele statului nu au mijloacele sau/şi voinţa politică de a asigura securitatea şi protecţia cetăţenilor săi, de a gera în mod eficient activităţile de stat cotidiene şi de a lupta împotriva sărăciei la nivelul populaţiei.

Intrarea unui stat în această categorie implică faptul că au apărut şi s-au instalat deja în mod ferm la nivelul societăţii respective nişte simptome care reprezintă tot atâtea semnale de alarmă la care comunitatea internaţională trebuie să reacţioneze cât mai rapid, dat fiind riscul real şi adeseori imediat de contagiune regională sau chiar mondială.

În combinaţii diverse, semnalele respective privesc:

- falimentul statului de drept

- stat neputincios

- stat nelegitim sau delarat nereprezentativ

- economie aflată în apropierea unui dezastru major

- societate fragilizată

Desigur, riscul imediat este ca, din cauza prelungirii sau chiar a permanentizării unei situaţii de criză economică, în combinaţie cu măsurile clasice pe care autorităţile le mai pot lua în asemenea cazuri (limitarea retragerilor de bani din bănci, controlul capitalurilor, naţionalizarea unei părţi importante a conturilor bancare ale populaţiei, introducerea de cote la alimente etc.) să înceapă să se producă fenomene sociale extreme, să se instaureze neîncrederea şi panica.

Care poate fi evoluţia ulterioară? Experţii în domeniul securităţii naţionale vorbesc despre câteva scenarii posibile, toate bazate pe intrarea rapidă şi din ce în ce mai importantă a statului ca atare în incapacitate de plată, cu consecinţe negative exponenţiale asupra societăţii.

Astfel, apare o primă perspectivă imediată, cea mai credibilă şi mai importantă, cea a statului falimentar. Iată definiţia acestuia dată în acest an de Dicţionarul comerţului internaţional:

Se poate spune că un stat falimentar este un Stat în interiorul căruia nimic nu mai funcţionează corect, care nu mai poate să asigure îndeplinirea funcţiilor sale esenţiale, mai ales în ce priveşte respectare principiilor statului de drept... Acest faliment al statului se manifestă prin simptome diverse care decurg, toate, din absenţa unui control minimal al spaţiului politic şi economic, adică o incapacitate evidentă de a asigura ordinea publică, de a garanta siguranţa populaţiei, de a canaliza cererile sale de bază şi a se asigura de loialitatea acesteia, adică de a normaliza relaţiile sociale.

La limită, acest scenariu se poate prelungi - iar realitatea a confirmat aceasta de mai multe ori în lume – în trecerea statului respectiv în faza următoare, cea a statului terorist, în afara oricărui control sau relaţie internaţională acceptabilă, deci posibil de a fi supus unor acţiuni de represalii cum au fost cele aprobate prin mandate ale Consiliului de Securitate.

Întrebarea (şi nu este deloc nouă) este cum anume comunitatea internaţională poate preveni un asemenea scenariu evolutiv al dezintegrării statale. Există o coordonare internaţională generată odată cu adoptarea unui document foarte important, „Declaraţia de intenţii şi principii în favoarea unui angajament internaţional în cazul Statelor Fragile", document adoptat de OCDE în 2007 şi, mai ales, ceea ce ar trebui să ne intereseze îndeosebi în situaţia de acum, a unui angajament al Comisiei Europene, „Răspuns al UE la situaţiile de fragilitate, angajament pentru dezvoltarea durabilă, stabilitate şi pace în medii dificile", text pe care-l puteţi accesa aici.

Ideea, perfect acceptată la nivelul organizaţiilor internaţionale, are la bază sentimentul nobil şi absolut lăudabil al solidarităţii internaţionale, dublat de conştientizarea din ce în ce mai acută a faptului că, în cazul în care asemenea situaţii de criză sunt lăsate să evolueze liber, finalitatea va fi prăbuşirea statului respectiv într-un fel de gaură neagră, iar teritoriul său urmează să devină „zonă de vânătoare" pentru interese dintre cele mai diferite. Cu perspectiva de a vedea apărând în zonă mişcări teroriste, state teroriste prin emisarii lor obişnuiţi adică organizaţii non-statale „independente" sau chiar state cu interese economice, politice sau de amplasare strategică în regiune.

Sigur că principiul intervenţiei umanitare era perfect acceptabil deoarece era uşor de înţeles şi, de regulă, asemenea situaţii apăreau în zone de periferie, la contactul între plăcile tectonice geo-strategice.

De data aceasta, comunitatea internaţională şi Uniunea Europeană/NATO se trezesc cu un asemenea scenariu de criză nu numai în interiorul sistemului, ci chiar în centrul său de putere, securitate şi stabilitate, Zona Euro. Şi au trebuit cinci ani de criză latentă pentru ca bula să se umfle brusc şi să explodeze, distrugând mai întâi relaţiile de încredere ale participanţilor la joc în fiabilitatea mecanismelor de reacţie ale unuia dintre componenţii jocului.

Iată contextul disperat în care, în cazul de acum al Greciei, se pot explica măsurile de o duritate fără precedent, aplicate până acum "statelor fragile" din zone îndepărate şi cu relevanţă minimală în jocurile de putere ale planetei.

Într-un context disperat ca acesta, se revine la concepte de lucru mai vechi, acceptate odinioară mai întâi de Societatea Naţiunilor, apoi de ONU, cele privind "teritoriile sub tutelă", consdierate a fi incapabile de a-şi asigura propria coordonare internă şi, din această cauză, nevoie de a accepta administrarea şi controlul din exterior.  

Astfel ajungem să fie nevoie, ca ultim set de măsuri pentru a se accepta vărsarea de bani pentru Grecia, să se impună un program de lucru pe puncte şi legi care să fie îndeplinit întocmai şi la timp de către Parlamentul grec, apoi să se decidă formarea unui grup de supervizare legislativ din partea creditorilor care să îşi dea acordul pe fiecare proiect de lege, înainte ca acesta să fie supus Parlamentului.

Politic vorbind, este o măsură cumplit de grea şi dezonorantă pentru Grecia. Dar strict necesară în opinia celor care încă mai vor să creadă că banii împrumutaţi Greciei se vor mai întoarce vreodată în visteria FMI sau a Băncii Central Europene.

Propunerile acestea (combinate cu eventuala garanţie fizică compusă din proprietăţi naţionale greceşti până la valoarea de 50 de miliarde de euro) sunt însă, poate chiar în aceeaşi măsură, şi o problemă pentru structurarea de putere a ceea ce va fi, de mâine, o Europă care, evident, va fi nevoită să-şi adapteze criteriile de securitate economico-financiară pentru a se adapta, pentru a fi gata să răspundă (dacă va fi posibil) unor viitoare provocări cu mult mai ample.

Apariţia unui stat cu carcateristici evidente de stat fragil şi care, încă şi acum, poate evolua înspre condiţia de stat falimentar pune Uniunii Europene o problemă imensă pentru viitorul imediat dar şi pentru ceea ce va însemna, pe termen mediu, relaţia cu Grecia ca stat membru al unei structuri căreia i-a dat deja o foarte grea lovitură de imagine şi credibilitate.

Cred că, în viitorul imediat, aceasta va fi problema pe care se vor concentra toate eforturile europene: limitarea pierderilor şi, cu orice preţ, prin toate măsurile imaginabile, restaurarea formulelor de predictibilitate a jocurilor nu numai în Grecia, ci şi în toate ţările din zona proximă şi în cele cu persdpective de apariţie de mesaje populiste şi naţional-extremiste eurosceptice. Altfel, acest episod de acum nu va fi decât un foarte modest început pentru destabilizarea întregii construcţii europene. Şi mulţi sunt aceia care chiar speră că aşa s-ar şi putea întâmpla..