Când a început Europa să-şi piardă esenţa?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Niciun om nu-i o insulă, doar pentru sine; fiecare om este o fărâmă dintr-un continent, o parte din întreg. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa este împuţinată, aşa cum ar fi orice limbă de pământ, la fel cum ar fi şi pământul tău sau al prietenilor tăi: moartea oricărui om mă micşorează şi pe mine, fiindcă sunt parte a omenirii. De aceea, niciodată să nu întrebi pentru cine bat clopotele. Bat pentru tine”.

„No man is an island, entire of itself; every man is a piece of the continent, a part of the main. If a clod be washed away by the sea, Europe is the less, as well as if a promontory were, as well as if a manor of thy friend's or of thine own were: any man's death diminishes me, because I am involved in mankind, and therefore never send to know for whom the bell tolls; it tolls for thee.“ – John Donne, Meditation XVII (1623)

Meditaţia ajută uneori la depăşirea unor experienţe traumatizante.

În ultima săptămână am fost profund tulburat de naufragiul vasului plin cu imigranţi africani, în largul coastelor sudice ale Europei, la numai o milă marină distanţă de Insula Lampedusa, în Marea Mediterană. În zilele care au urmat tragediei, când încă nu aveam o imagine clară asupra numărului total al victimelor, discursul public la nivel european a fost dominat de acuzaţii birocratice despre responsabilitate instituţională, într-un du-te-vino de pase dramatice, de la garda italiană de coastă la ministerele naţionale şi apoi către diverse instituţii europene şi alte state membre. Intelectualul austriac Paul Lendvai a numit această practică „o ruşine fără urmări”, depăşită numai de indiferenţa şi neglijenţa statelor membre ale Uniunii Europene care nu au fost afectate de eveniment.

Din perspectiva mai amplă a unei lipse de înţelegere şi de sensibilitate politică privind cauzele generale ale migraţiei economice, ne-am putea întreba dacă este cazul, de fapt, să discutăm despre vină. Este credibil ca cineva să-şi asume vina pentru un număr de 300 de victime, în realpolitika zilelor noastre? Sau, oare, vina va fi aruncată către traficanţii de persoane şi cercurile africane din umbră care organizează aceste traversări ucigaşe ale mării? Ori, poate, într-o încercare xenofobă (care, din păcate, nu ne-ar fi străină nouă, europenilor), vina va fi transferată către persoanele (victime şi supravieţuitori) care au îndrăznit să-şi urmeze speranţa pentru o viaţă mai bună, pe un pământ al făgăduinţei?

Chiar mai ruşinos pentru întreaga poveste, abia acum oficialităţi cu rang înalt în diverse cancelarii europene prezintă, în mod ipocrit, detalii evidente: că politica europeană privind refugiaţii este în pericol, că un control represiv al migraţiei ilegale ar putea reprezenta răspunsul greşit la întrebări aprinse cum ar fi migraţia ilegală din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu (remarcând, în mod cinic, că o serie de chestiuni, cum ar fi protejarea graniţelor unor zone de negestionat, tind, uneori, să scape de sub control). Unele voci mai critice, cum ar fi aceea a Comisarului European pentru Cooperare Internaţională şi Ajutor Umanitar, Kristalina Georgieva, din Bulgaria, îndrăznesc să rostească inimaginabilul: că o Europă unită ar trebui clădită prin acceptarea cu braţele deschise a celor în nevoie, prin solidaritate – un termen care, într-o perioadă de reduceri bugetare dureroase, pare doar o altă sintagmă jenantă.

Între timp, nimeni, nicio persoană şi nicio instituţie, nu doreşte să arate cu degetul, ci mai degrabă încearcă să strecoare problema, în mod discret, de pe o uşă pe alta, cel mai probabil cu speranţa că vina individuală şi colectivă va fi trasferată la un nivel mai înalt (cum ar fi abstracta administraţie de la Bruxelles, adesea condamnată şi criticată). În acest timp, atenţia acordată de mass media victimelor naufragiului se va îngusta şi va fi înlocuită destul de rapid de un alt eveniment cu impact global – şi asta până când următorul vas cu imigranţi va încerca, fără succes, să traverseze marea spre coastele Italiei, Maltei, Spaniei sau Greciei. Sau până când o nouă furtună iscată de amplasarea unor garduri de sârmă ghimpată la graniţă, ca cele aflate lângă Melilla sau Ceuta, va fi subiect la ştiri, în prime time.

Trebuie să recunoaştem însă că Europa se schimbă rapid. Cu mult înainte de declanşarea crizei, mai multe voci critice au vorbit despre un continent care se pierde pe sine, printr-o automulţumire politică şi socio-economică. Într-un mod destul de ciudat, noi, europenii, uităm, de multe ori, că am supravieţuit celor două războaie mondiale şi conflictelor civile sângeroase care au urmat. Indiferent de modul în care actuala criză financiară se va sfârşi, ne confruntăm deja cu provocări serioase: o populaţie în schimbare, un exod al minţilor inteligente care pleacă spre locuri mult mai atrăgătoare ale lumii, tendinţe naţionaliste / xenofobe puternice, ţinute în frâu doar de politici economice relativ pozitive, deşi fragile. Combinată cu lipsa unor soluţii vizionare, instituţionale, la aceste întrebări, migraţia, cu toate efectele sale colaterale, fie ele bune sau tragice, va deveni în viitor, în mod explicit, o bombă cu ceas.

Din această perspectivă, merită menţionat faptul că la prima sa vizită în afara Romei, Papa Francisc s-a deplasat chiar la Lampedusa, în luna iulie a acestui an, de unde a reamintit lumii despre nenumăratele victime tragice ale politicii de imigrare represive şi despre lipsa generală de empatie politică şi umană. Personal, fără a fi un simpatizant făţiş al instituţiilor religioase, am considerat că această manifestare de durere, publică, simplă şi sinceră, a dat un uşor semnal de speranţă că o schimbare şi regândire instituţională sunt posibile. Aceste rare încercări de a sensibiliza opinia publică cu privire la problemele grave ale societăţii ne dau speranţă în capacitatea noastră de a le rezolva (pe cele de acum, dar şi pe cele care vor veni).

Ne confruntăm deja cu provocări serioase: o populaţie în schimbare, un exod al minţilor inteligente care pleacă spre locuri mult mai atrăgătoare ale lumii, tendinţe naţionaliste / xenofobe puternice, ţinute în frâu doar de politici economice relativ pozitive, deşi fragile.

Fie că provin din aripa conservatoare sau liberală, că sunt de stânga sau de dreapta, liderii vizionari, charismatici reuşesc adesea prin gesturi simbolice să facă primii paşi mărunţi, dar cu impact asupra percepţiei publice, în procese de transformare care altminteri nu ar ajunge pe agendă.

Să ne amintim de Barack Obama, al patrulea preşedintele al SUA care a primit Premiul Nobel pentru Pace după ce a fost la putere timp de doar nouă luni – mai ales pentru că a reuşit să creeze o retorică diplomatică mai paşnică şi un climat global variat, prin discursuri publice inspirate şi gesturi mai degrabă simbolice. Pe drept sau nedrept, decizia reputatului comitet norvegian a sugerat că puterea simbolică a schimbării politice rezidă în ideile vizionare şi profunde ale acelor lideri care îndrăznesc să încerce realizarea unui lucru măreţ (cum ar fi o lume fără arme nucleare) şi care, de cele mai multe ori, descoperă în mod dureros propriile lor limite politice.

Nu este de mirare, astfel, că Malala Yousafzai, minunata elevă pakistaneză care a îndrăznit să ia atitudine pentru a apăra drepturile copiilor şi femeilor, este una dintre candidatele de top pentru Premiul Nobel pentru Pace din acest an. Numai cei care cred cu tărie că pot şi că vor schimba lumea vor şi reuşi să transforme puterea simbolismului politic într-o putere reală – şi în acţiunile care vor face posibilă schimbarea. Exemplul Malalei ne-a arătat calea.

Pe de altă parte, dacă privim în urmă la decizia ambiguă de anul trecut de a acorda prestigiosul premiu Uniunii Europene (afirmând că este proiectul cel mai prosper de consolidare a păcii în lume), se naşte o întrebare: există vreun lider european (de la Bruxelles sau din statele membre ale UE) care crede astăzi, cu-adevărat, că poate schimba lumea în bine?

În ciuda multitudinii de obstacole, disfuncţii structurale şi eşecuri istorice fatale, trebuie să recunoaştem însă că Uniunea Europeană este în continuare cea mai bună idee politică în care putem crede, la care să aderăm, pe care să încercăm să o remediem şi să o reconstruim.

Dar cine ar trebui să facă acest lucru, dacă elitele politice actuale nu sunt capabile (din cauza lipsei de îndrăzneală profesională şi a voinţei personale)? Unde sunt adevăraţii agenţi ai schimbărilor sociale, unde sunt vizionarii? Unde sunt toţi acei cetăţeni care au privilegiul de a trăi pe acest continent relativ sigur, dar încă extrem de eterogen din punct de vedere socio-politic şi economic, acele minţi analitice, indiferent de unde ar proveni? Unde sunt cei care se plâng public, cu voce tare, de politicienii corupţi, de partidele şi reţelele lor netransparente, de tendinţele dezastruoase de dreapta, de abuzurile permanente la adresa drepturilor omului, de omniprezentul şomaj (în rândul tinerilor) şi despre multe alte disfuncţionalităţi sociale, care, doar la o a doua vedere par a ne aduce mult mai aproape şi nu să ne despartă?

Din fericire pentru viitorul nostru comun, membrii marii societăţi civile ne aduc modele şi eventuale soluţii pentru aceste subiecte arzătoare; există numeroase exemple cu adevărat excepţionale, unul dintre cele mai recente fiind tinerii de la Alternative Europene (European Alternatives) şi viitorul lor „Festival Transeuropa" (www.transeuropafestival.eu). Această iniţiativă care s-a răspândit în 13 oraşe europene susţine în mod deschis şi critic o politică de imigrare mai bună şi un manifest al cetăţeanului.

Să sperăm că cetăţenii noştri, urmaţi de elitele lor politice, îşi vor aminti, tot mai mult, că niciun om nu este o insulă, doar pentru sine, că fiecare om este o părticică din continent, o parte a întregului. Altfel, ideea care a apărut după Al Doilea Război Mondial privind un continent unit riscă să-şi piardă substanţa şi atunci cu toţii am avea de suferit, indiferent dacă suntem imigranţi sau cetăţeni ai statelor europene.


Articol semnat de Filip Radunović, Manager de Proiect în cadrul Programului Europa derulat de Fundaţia ERSTE. Originar din Muntenegru, a urmat studii de comunicare şi ştiinţe politice la Universitatea din Viena şi are un doctorat în semiotică. În ultimii cinci ani, a lucrat la proiecte din Europa Centrală şi de Est în domenii privind tineretul, promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, cercetarea socială, libertatea presei şi dezvoltarea urbană.

erste-stiftung Filip Radunovic
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite