La ieşire însă, tabloul trebuia să exprime unitatea de poziţii şi voturi care justificau luarea unei decizii prin consens, chiar dacă, totuşi bine ascunşi de un machiaj profesionist, se mai vedeau plasturii simbolici folosiţi pentru oblojirea multiplele hematoame. Pe măsură ce punctele de discordie deveneau mai mari şi atingeau chestiuni structurale, mai ales după BREXIT, discuţiile tensionate au început să devină publice, rufele fiind din ce în ce mai des spălate în public, circ de susţinere în campanii electorale sau formule de presiune care să influenţeze (sau să împiedice) adoptarea unor viitoare decizii strategice în domenii vitale.

E foarte grav deoarece, în acest moment, sintagma „decizii strategice în domenii vitale“ nu mai este folosită doar în contextul aseptic al manualelor clasice de politologie, din ce în ce mai depăşite de actualul context al relaţiilor internaţionale, ci în cel mai propriu inţeles al termenilor, totul fiind subordonat singurului demers cu adevărat important: capacitatea uneia sau  remodela legăturile externe pentru a putea face faţă cu succes provocărilor pandemiei în curs care, sub ochii noştri, modifică absolut toate regulile de joc. Devine din ce în ce mai evident că niciuna dintre ţări - nici măcar super-puterile - nu mai pot să spere că vor ieşi singure din criză şi nici numai pe baza vechiului tip de relaţii stabilite prin alianţele tradiţionale. Şi, în niciun caz, urmând poteca dovedită mortală a gândirii de tip post sau neo-colonial, pe baza urmărind unor eventuale noi „Doctrine Monroe“ a spaţiilor protejate de care să dispună fiecare super-putere, zonele de unde să-şi procure materii prime sau unde să-şi vândă vechiturile din arsenale.

În opinia mea, testul la care este supusă arhitectura relaţiilor internaţionale, test absolut obiectiv şi necruţător, este acela al capacităţii de a crea structuri cu reacţie unitară, esenţială în măsura în care prezintă şi o valoare strategică cu valenţe politice şi militare. Până în acest moment, în acest domeniu, Uniunea Europeană a transmis nenumărate semnale contradictorii. Dar acum se apropie de un eşec cum n-a mai existat în istora organizaţiei.

Nu am niciun fel de competenţe medicale, aşa că e firesc să las disuţia despre binefacerile sau riscurile vaccinării cu produsul AstraZeneca pe seama celor care se pricep, cu toate că mare este tentaţia de a te exprima doct pe această temă, cu aceeaşi patimă ca despre componenţa naţionalei de fotbal  sau a cauzelor reale ale schimbărilor climatice. Nu despre dimensiunea medicală a problemei AstraZeneca vorbim acum, punând în balanţă statistici cu numărul de decese provocate în istorie de campaniile de vaccinare. Asta este doar o ieşire cu valoare minoră din dezbaterea de acum, foarte gravă şi tensionată: liderii politici sunt puşi în faţa unei situaţii de criză în premieră absolută. Nici în măcar în momentele în care se discuta la începutul anilor '90 despre posibilitatea de a extinde proiectul european primind primele ţări premiante din fostul lagăr comunist, dezbatere urmată de discuţia cu injurii , jigniri şi apelative jignitoare despre admiterea României şi Bulgariei în UE.  Deosebirile de păreri, chiar dacă extrem de serioase, nu s-au transformat însă în realitatea care împarte acum Europa în două spaţii sanitare rezultat al aplicării a două decizii politice pe cât de esenţiale, pe atât de contradictorii.

Ceea ce era iniţial o simplă discuţie de politică sanitară s-a transformat acum într-o dilemă politică: imposibilitatea ca, în acest caz de criză majoră existenţială, Statele Membre să poată aplica (sau nu) împreună o decizie de tipul prevenţie elementară. Această lipsă de putere de a decide se referă la chestiunea sanitară care preocupă în cel mai înalt grad Europa şi în lumea întreagă şi, din această cauză, imaginea penibilă pe care o trimit actualii decidenţi europeni este cu atât mai gravă: arată cât de fiabilă este întreaga construcţie şi care este capacitatea sa reală, nu cea promisă în discursuri sau declaraţii solemne, ca ţările de pe continentul nostru (membre NATO şi UE) să dea - pe baza protocoalelor existente - un răspuns comun şi imediat la o criză extremă.

Asta nu înseamnă că nu se va găsi o soluţie negociată până la viitorul Consiliu european în care toţi se pregătesc pentru următorul scandal, cel privind acceptarea unanimă a formulei unui „paşaport digital de vaccinare“ care să deschisă cetăţenilor vaccinaţi drumurile spre destinaţii estivale externe. Se va găsi în mod cert o asemenea soluţie, mai ales că, discret, de ieri seară, curg telegramele privind trimiterea a din ce în ce mai multe vaccinuri AstraZeneca prin sistemul COVAXX către ţările subdezvoltate care de-abia încep programele naţionale de vaccinare. Şi, în principiu, aşteptăm cu maximum de atenţie decizia experţilor de la Agenţia Europeană a Medicamentului. Importantă pentru valoarea medicală propriu zisă a certificatului de bonitate, dar şi posibil colac de salvare, căci, pe teritoriul european, faptul că toate narile ţări au oprit vaccinarea cu AstraZeneca duce la întărzieri ale procesului pe plan naţional, iar o eventuală interzicere ar duce la mari probleme economice, dat fiind că Statele membre au semnat deja contracte ferme cu producătorii AstraZeneca şi banii achitaţi ar fi deocamdată pierduţi. Asta dacă un tribunal internaţional, după ani de zile de procese, nu va decide altceva.

Dincolo de toate astea rămâne însă dovada incontestabilă de acum: UE nu dispune de prevederi legale comune, însoţite de un mecanism corespunzător care să răspundă apariţiei şi dezvoltării de crize, acele faimoase urgenţe civile şi militare de care tot se vorbeşte şi pentru care există angajamente multiple, pe cât de solemne, pe atât de dovedit inutile de această pandemie de acum. Ce se va întâmpla dacă ea va continua şi efectele se vor multiplica, primejduind sau chiar dereglând sistemele de protecţie ale unor state? Care este misterul care face ca Statele Membre să nu poată găsi - fie şi pe o perioadă de câteva zile - o poziţie comună, singura garanţie că am putea vedea vreodată vedea că UE va fi luată în serios când spune că doreşte să devină actor relevant pe plan internaţional?

Vor fi oare liderii europeni în stare să ia vreodată o asemenea decizie, nu sub presiunea zilelor, ci, Doamne fereşte, sub cea a orelor, uitând de micile şi dramaticele raţionamente de egoism naţional? Aţi vrea oare să fim în situaţia de a afla răspunsul real?