Maica Rusia şi Coana Europa vor să-şi vadă fiecare cam ce mai au prin ogradă, sub privirile, deocamdată aprobatoare ale Unchiului Sam. Coanei Europa i-a luat foc bucătăria. Deşi, de mulţi ani folosea oala sub presiune, aromele unei fripturi sau ale unei mâncări la cuptor nu o puteau lăsa indiferentă.

De câteva zile, la Kiev, în Ucraina se întâmplă ceva. Frământările din ţara vecină au pornit de la o luptă pentru drumul european, între putere şi opoziţie. „Reţeta“ destabilizării a mai fost aplicată de multe ori. Şi în Georgia, ca şi în Moldova de peste Prut, când a fost vorba ca acestea să se orienteze spre Uniunea Europeană, a reapărut spectrul instabilităţii interne, adică exact elementul neconform cu pretenţiile integrării europene.

În România, fostul preşedinte Ion Iliescu se pronunţa faţă de aceste evenimente, punându-le pe seama „lipsei de dialog“. Adică exact ce spunea şi când alţii se uitau prin 1990-1991, la Bucureştii acoperiţi de fum şi măturaţi cu târnăcopul de mineri. Noi am început să privim spre Bruxelles de prin 1995, adică la vreo patru ani după dispariţia Uniunii Sovietice, o rivală a Coanei Europa. La televiziuni se bate monedă pe instabilitatea de la Kiev, pe faptul că România nu intervine, ba chiar s-au exprimat idei potrivit cărora era necesară punerea problemei Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa şi Basarabiei de Sud, înglobate azi în Ucraina. România, „nolens-volens“, este membră a NATO şi a UE, deci orice iniţiativă singulară este „de jure“ o eroare.

În plus, opinia publică românească nu este antrenată să cunoască situaţia vecinătăţilor politice. Limba rusă este de mult o amintire pentru învăţământul mediu şi superior românesc, iar sârba, greaca, bulgara, ucrainiana sau turca lipsesc cu desăvârşire dintre opţionalele şcolilor din zonele de vecinătate sau locuite de reprezentanţi ai acestor comunităţi.

Ucraina e o ţară mult mai mare decât România. Dacă în 1989, în România, Revoluţia a pornit din Timişoara, ea s-a extins în Bucureşti şi în toată ţara, cu grade mai mici sau mai mari de violenţă. În plus, vedem că violenţele sunt doar la Kiev şi nu ca în cazul Siriei, în toată ţara. Ce se întâmplă la Kiev poate fi asemănat cu situaţia anterioară din Turcia, cu violenţele din Grecia. Piaţa Maidan este un fel de Piaţa Universităţii, dar cu mult mai multă violenţă. Totuşi nu a fost atinsă cota violenţelor din Egipt, care au dus la căderea regimului Mubarak. Au fost semnalate anumite confruntări şi la Cernăuţi, dar e linişte pe la Odessa, la Harkov, la Doneţk, Lvov, Dniepropetrovsk şi în alte oraşe. Ucraina are peste 600 000 km2, are patru vecini membri ai Uniunii Europene şi ai NATO. Liniştea care domneşte în capitalele lumii, cu excepţia unor intervenţii ale Vivianei Reding, sau ale lui Bracak Obama arată că, pentru starea geopolitică, lucrurile sunt sub control.

Chestiunea ucrainiană se deosebeşte net de ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie, perla Balcanilor, ruptă efectiv de Blocul de Răsărit, dar nici simpatizată, decât pe bucăţi de Occident. Ucraina este una din cele trei mari succesoare a Uniunii Sovietice, alături de Federaţia Rusă şi Belarus. Are al doilea arsenal nuclear, dintre statele ex-sovietice. Violenţele din Ucraina au loc, contrar unei axiome a olimpismului, exact în momentul când Maica Rusia, la Soci, are în plină desfăşurare Jocurile Olimpice de Iarnă. Navele Unchiului Sam sunt ancorate în Marea Neagră, iar ale Maicii Rusia, la Odessa.

România, pe lângă interesul comunităţilor româneşti este afectată de aceste confruntări şi prin faptul că doreşte să intre în Schengen, când are o graniţă cu Ucraina pe Tisa şi alta pe Dunăre, în sudul Basarabiei fiind cunoscută fragilitatea acestora în faţa contrabandei.

Cel mult, diplomaţia de la Bucureşti poate spera să deschidă un canal diplomatic. Din păcate, instabilitatea guvernului de la Bucureşti, neînţelegerile actualei coaliţii lasă chestiunea politică din ţara vecină doar pe seama mass-media.