Burkini or not burkini, în Franţa. Despre discursul urii

Femeie îmbrăcată în burkini FOTO Twitter @TimesNow

Burkini or not burkini? E polemica verii, în Franţa, şi pretextul de a instrumentaliza politic, psihologic, tensiunile identitare. Ce sens producem, noi, animale politice şi simbolice, cu discursurile din spaţiul public? Unde vor duce scurtăturile identitare de genul „musulman (afişat) = tensiune”? De scurtăturile de care am avut parte şi noi, ceilalţi europeni, am uitat: „hoţ, pentru că român”.

Burkini este o ţinută de baie, inventată de o creatoare australiană, destinată femeilor musulmane practicante, celor care poartă îndeobşte voal: e un fel de combinezon - asemănător cu cel al scufundătorilor - din două piese care acoperă corpul. Termenul, captator de spaime simbolice, e un cuvânt-valiză contractat din burka şi bikini. Designerul a vândut din 2004 vreo 500.000 de modele, în toată lumea (doar atât?).

Controversa din Franţa priveşte legitimitatea, inclusiv la nivel simbolic, a deciziei de a interzice femeilor de a se afişa în acest costum de baie pe plajele publice, după ce primarul din Cannes a dat în această vară o hotărâre în acest sens. Legea franceză însă nu interzice decît purtarea, în spaţiul public, a vălului integral (niqab), afişarea altor simboluri religioase (precum văl simplu, cruce, kippa) făcînd parte din respectarea libertăţilor individuale, inclusiv într-o societate al cărei fundament se vrea a fi laicitatea, înţeleasă şi ca asigurarea condiţiilor pentru ca fiecare să-şi exercite, în deplină libertatea a conştiinţei, credinţa religioasă.

Şi atunci, e legală sau nu decizia de a interzice portul burkini pe plajele din Cannes, luată de primarul celebrului oraş din sudul Franţei? Motivaţia acestuia, care invocă riscul de tulburare a ordinii publice, se sprijină ferm pe toată tensiunea creată de recentele şi barbarele atacuri teroriste islamiste care au lovit Franţa (şi Europa) şi sună cam aşa:

„O ţinută de plajă care semnifică în mod ostentativ apartenenţa religioasă, în timp ce Franţa şi lăcaşurile ei de cult sunt azi ţinte pentru atacuri teroriste, este de natură să antreneze un risc de tulburare a ordinii publice (...) care trebuie prevenit cu necesitate.”

În această polemică se amestecă multe dimensiuni, societal-culturale, juridice, politice etc. Una din ele - condiţia femeii în imaginarul public normativ - ar merita o dezvoltare mai amplă, dar voi trimite doar la desenul extrem de sugestiv, devenit viral în social media, care arată trupul unei femei, tăiat în două: faţa, căreia i se reproşează când machiajul ostentativ, cînd lipsa de machiaj, trupul căruia i se interzice fie combinezonul, fie sînii goi, vorbesc invariabil despre viziunea femeii ca proprietate (eventual sexuală).

Aleg să mă opresc însă la un alt aspect, cel de instrumentalizare a crispărilor identitare şi la producerea de mesaj simbolic, în societate, prin această instrumentalizare.

Spiritul uman produce întruna simboluri, spune filozoful Ernst Cassirer (La Philosophie des formes symboliques, redactată în germană în original). Dacă omul e un animal simbolic, care nu încetează să producă sens, se pune întrebarea în ce orizont ne situăm, ce sens dăm convieţuirii, prin modul în care proferăm discursuri publice, politice sau mediatice, despre societatea franceză (şi europeană), bulversată de terorismul islamic?

Unul din miracolele societăţii franceze este acesta: spiritul francez e în căutare, tot timpul, de sens.  

Francezii au nevoie, splendidă nevoie, intrată în ADN-ul limbii franceze şi în fibra lor de naţiune care pune totul în dezbatere (de foarte timpuriu, odată cu Montaigne, Descartes, Racine, Voltaire, etc), să pună lumea, societatea, dramele, în cuvinte şi în argument. Încearcă să explice inexplicabilul ororii, şi asta duce la luciditate şi la a pune degetul pe rană.

Majoritatea covîrşitoare a teroriştilor şi cei mai mulţi dintre islamiştii radicalizaţi au fost recrutaţi între tinerii francezi, adică de naţionalitate franceză, după cum arată într-o excelentă infografie, cotidianul Le Monde. Acest lucru înseamnă că undeva s-a greşit, modelul de asimilare socială şi culturală nu a funcţionat, şcoala laică franceză nu şi-a impus valorile, n-a ştiut să creeze acel mecanism cartezian, critic de gîndire exact acolo unde fanatismul religios era o alternativă din reflex. Într-un eseu apărut în primăvară (Contre la bienveillance, Stock), filozoful Yves Michaud pune problema în felul următor: democraţia pasivă, „de ghişeu” (adică cea în care ajungi, venind dintr-o altă cultură, ca să-ţi tot ceri şi să primeşti drepturi, uitînd de îndatoriri) ar trebui urgent înlocuită cu „democraţia de adeziune”, cu obligaţia unui legământ faţă de principiile statului în care alegi să trăieşti (sau au ales să trăiască ascendenţii tăi, aş adauga).

Personal cred că, în plină criză a migraţiei, şi pe fondul de tetanizare a societăţii (a convieţuirii) datorată atacurilor teroriste, soluţiile vor apărea exact din acest gen de problematizare şi deloc din reflexul stigmatizării. (În treacăt fie spus, am citit în presa din România, inclusiv pe platforma de bloguri a Adevărul, luări de poziţie faţă de situaţia din Franţa care sunt de la cap la coadă un exerciţiu feroce de stigmatizare, pe modelul „scurtăturii” musulman = terorist şi antifrancez; unde mai pui că la unii discursul urii e şi pe bani).

Revenind la polemica burkini or not burkini (care i-a adus Franţei ironii nesfârşite în presa internaţională, americană sau europeană) voi remarca ţinuta, decenţa, dar şi maturitatea politică ale comentariilor francezilor de pe forumurile de discuţie la articolele de presă pe subiect. Chapeau bas pentru reflexul multor comentatori de a problematiza, de a nu se lăsa instrumentalizaţi. Cineva se întreabă: „primarii din Franţa vor să facă să dispară burkini sau să dispară musulmanii?”. Altcineva rezumă:

„Dacă nu s-ar fi făcut atîta caz, această „modă” ar fi trecut. Dar făcând caz din asta, fabricăm un fapt cu încărcătură religioasă. Reacţia este cea care creează tensiunea. Să se îmbrace fiecare cum vrea, cu sau fără maieu de baie, cu unul sau două maieuri, şi să nu formăm categorii de populaţie din asta. Unii vor războiul cu orice preţ şi nu facem nimic ca să-l evităm.”

Despre asta este vorba, ce sens producem, noi, animale politice şi simbolice, cu discursurile din spaţiul public - politic sau mediatic -, în ce orizont ne situăm? Unde vor duce scurtăturile identitare de genul musulman (afişat) = tensiune? Cea mai facilă echivalenţă este să reducem violenţa, barbaria extremă a teroriştilor la un simbol identitar: pentru că sunt musulmani. (De scurtăturile de care am avut parte şi noi, ceilalţi europeni, am uitat: hoţ, pentru că român)

Cred că soluţiile vor veni din această cultură (atît de franceză) a dezbaterii şi nu din reflexul tribal de a fabrica, arătînd epidermic cu degetul, inamicul. Cred că democraţia dezbaterii, cu toate greşelile şi vulnerabilităţile ei, e de preferat discursului urii şi războiului civil.

Mai ales sub ameninţare şi frică, a problematiza mai mult decît a instiga, în discursul public, mediatic, înseamnă a nu te reaşeza pe poziţii tribale, ci a te menţine, cu orice preţ, în regnul uman ca civilizaţie.