Acest lucru permite atât o documentare bună, dar şi naşterea problemei scrierii textului la un nivel rezonabil, care să nu sperie prin dimensiuni. 
 
Bulgaria este ţara care a avut o şansă mare de a reuşi dezvoltarea accelerată, în 1880, când a propus României o unire într-un singur stat. Ar fi putut fi un pol de stabilitate în zona sud-est europeană, dar marile puteri ale estului Europei nu au acceptat acest lucru.
 
Ar fi fost o linie de siguranţă pentru fluviul ce ne separă, iar o bună parte din sângele care a curs pentru apărarea minorităţii româneşti din Bulgaria nu ar fi fost ţinta comitagiilor sau a altor structuri agresive bulgare care lucreaza intens la deznaţionalizarea celor ce vorbesc altă limbă pe teritoriul vecinului sudic. De asemenea, ar fi fost un bun exemplu de imitat pentru ceilalţi slavi sudici, iar o mare Româno-Bulgarie lângă o mare Iugoslavie ar fi stabilizat aproape tot continentul. Proiectul a căzut, iar evoluţia statului bulgar a fost cu totul alta.
 
Din multe motive – dintre care efectele ocupaţiei de secole a teritoriului de către turci este cel mai important – statul bulgar nu a putut performa prea mult, deoarece ar fi fost necesare investiţii uriaşe pentru dezvoltarea industrială, ceea ce Sofia nu a avut. Concret, teritoriul ţării sudice este unul propice agriculturii, dar startul spre industrializare a avut loc tîrziu, după 1890, pierzându-se astfel decenii care nu au mai putut fi recuperate.
 
Imperiul turcesc a fost un mare obstacol pentru teritoriile care au avut statut de paşalâc, acestea neputând să intre în marele circuit economic decât după eliberarea lor. Cum în Europa acestea au urmat malul drept al Dunării – Ţările Române nefiind afectate de această calamitate istorică – progresul tehnologic începe acolo să se instaleze doar după 1825 în Serbia, după 1890 în Bulgaria etc. Statele din partea dreaptă a Dunării au un relief mai favorabil agriculturii, ceea ce a fost un obstacol în plus pentru dezvoltarea tehnologică a zonei.
 
Ca să înţeleagă cum a fost sute de ani ocupaţia turcească în ţările de la sud de Dunăre, o să prezint un fragment dintr-un text al lui George Topârceanu – „Pirin-Planina” – care în Primul Război Mondial a fost prizonier în Bulgaria. Pe drumul spre eliberare, ajunge alături de un tânăr soldat la casa acestuia, unde petrec noaptea de Anul Nou, iar tatăl militarului bulgar .... .... .... .... .... ....
 
„După câteva pahare de vin, lui dediu Manole a început să i se dezlege limba.
 
– Noi cu voi românii, n-avem nimic! a zis el deodată întorcându-se spre mine. Voi sunteţi tot creştini ca noi; şi, pe vremea când eram eu flăcău, aţi venit cu ruşii să ne scăpaţi din robie. Ş-apoi – adăugă el mai încet – la România merg mulţi de-ai noştri şi se întorc cu parale bune... că România e ţară bogată...
 
Îmi vorbea pe bulgăreşte. Înţelegeam tot ce spune, dar de răspuns îmi venea mai greu.
 
– Noi cu turcii avem ce-avem! urmă bătrânul, înviorat. Acum suntem tovarăşi, ca mâţa cu câinele – dar altădată... Venea efendi turcul călare şi trăgea la casa omului, fie ziuă, fie noapte. Şi bulgarul îi ţinea calul de căpăstru la poartă, şi turcul intra în casă, la nevastă... Şi pe urmă cerea lapte dulce ― da' nu se ridica să-l bea, ci poruncea bulgarului să-i ducă laptele la gură, cu lingura, ca la copil... 
 

Băutură mai rămăsese însă din belşug şi moşneagul avea gust de vorbă: a început să-mi lămurească o încâlcită problemă  de politică balcanică, mi-a pomenit de trinaisi godina ― de greci, de sârbi şi de toate necazurile pe care "trădarea" acestor vecini vicleni le-a adus pe capul Bulgariei...”.

Una din moştenirile acestei asupriri este maniera în care bulgarii clatină din cap, pentru că aceasta devenise o metodă de protecţie în faţa asupritorilor. Trebuiau să sporească incertitudinea turcilor, şi aceasta metoda era una dintre puţinele care aveau efect direct şi mai greu contracarabil.
 
Mai era o problemă acută: orice deplasare de trupe otomane spre linia Dunării pornea din Istanbul sau Edirne şi trecea obligatoriu şi prin Bulgaria, ceea ce costa foarte mult în termeni economici, pentru că pe vremea aceea conservele nu constituiau hrana de bază a unei armate, iar soldaţii se aprovizionau pe drum. Iar drumul de cele mai multe ori avea ca linie Sofia sau Târnovo, după caz – în prima ipoteză drumul mergând spre linia Niş – Belgrad.
 
Un alt aspect de analizat: la sud de Dunăre şi cumva cu influenţă şi la nord au fost două imperii, cel bulgar şi cel sârb. Primul a fost cel bulgar în secolele IX – X, ţarul Simeon ajungând să atace direct Constantinopolul. O importantă parte a populaţiei bulgare din acele timpuri era însă pe teritoriului statului de azi numit Macedonia, ceea ce a lăsat urme adânci. Concret, imperiul sârb apare abia în secolul XIV, când în mare măsura populaţia actualei macedonii era deja bulgarizată sub aspect lingvistic, iar această realitate s-a menţinut şi astăzi. Faptul că imperiul sârb apare efectiv în acest secol nu a fost suficient să schimbe caracterul demografico-lingvistic al Macedoniei, deoarece turcii i-au eliminat relativ rapid din zonă.
 
Astfel, transformarea de la bulgari spre sîrbi nu s-a mai putut produce, iar otomanii au adus în plus albanezi, pentru a complica situaţia. Mai mult, drepturile aromânilor – autohtonii zonei – nu au putut fi complet anihilate. De aceea, momentul constituirii Iugoslaviei din sec. XX găseşte Bulgaria în plin efort de a recupera Macedonia. Nereuşita acestui demers se simte puternic la Sofia, iar cu excepţia perioadei în care Ghiorghi Dimitrov conducea statul sud-dunărean, relaţiile Bulgariei cu Belgradului nu au fost integral prietenoase. Contenciosul bulgaro-sârb privind Macedonia s-a complicat după 1991 prin intervenţia în forţă a Greciei, dar şi prin acţiunile albanezilor din Macedonia. Singurul sprijin ferm al guvernului de la Skopje în ultimii 24 de ani a venit de la Sofia, dar nu a fost suficient pentru stabilizarea zonei.
 
De altfel, direcţia strategică vest pentru bulgari se continuă cu direcţia sud-vest, unde se lovesc de interesele strategice ale Greciei. Să nu uităm că în preajma primului război mondial armata bulgară a avansat spre Salonic, dar tratatul de pace de la Bucureşti din 1913 – în completarea celui de la Londra, încheiat cu un an mai devreme – a lăsat acest oraş grecilor.
 
Blocarea accesului Bulgariei la Marea Egee s-a resimţit puternic la Sofia, deoarece astfel i s-a interzis o altă cale de dezvoltare, deoarece a avea acces în acelaşi timp la două mări ar fi constituit o mare lovitură comercială. Orice comerciant care avea interese în largul bazin al Mării Negre ar fi căutat să beneficieze de faptul că un stat oferea acces la două mări, evitând strâmtorile din zona Istanbulului. Kavalla ar fi fost chiar mai utilă Bulgariei decât Salonicul în acest sens, iar privind retrospectiv la relaţiile greco-turce din ultima sută de ani, poate că ar fi fost mai bine dacă vecinilor noştri li s-ar fi permis să aibă un teritoriu-tampon între cele două popoare ale Egeei.
 
Relaţia greco-bulgară este dificilă din multe perspective, din care două sunt foarte prezente astăzi. Problema macedoneană este cea mai gravă, are pronunţat caracter politic – deoarece există în Grecia o provincie numită Macedonia, iar vechea Macedonie a lui Alexandru cel Mare şi Filip al II-lea se întinde în parte pe teritoriul actual al acelei provincii greceşti. Capitala veche a Macedoniei – Pella – este în Grecia, iar acest lucru se ştie bine în toate capitalele din zonă.
 
Agresivitatea şi lipsa de etică a politicii greceşti din zona lărgită a Macedoniei – peste 1 milion de aromâni fiind omorâţi în ultimele două secole de către „milostivii creştini ai Eladei” – ar primi lovitura supremă în situaţia în care stabilitatea şi progresul s-ar instala la Skopje. Pe termen lung însă, nu este sigur că grecii vor putea să mai controleze migraţiile dinspre Asia şi Africa care – surpriză – intră în ţara lor şi cu concursul anumitor structuri de forţă turceşti şi bulgare. Este un exemplu cinic în care NATO şi UE au izbutit să ajute la dezvoltarea unei ţări conduse de incapabili plini de fumuri, iar vecinii acestei ţări – loviţi în interese de lobby-ul grec – profită de faptul că sunt membrii în aceeaşi alianţă pentru a o lovi decisiv, Atena neputând protesta în mod deschis. Faptul că acum cîteva zile avioane greceşti au întâmpinat avioane turceşti de patrulare aflate în misiune NATO spune destul în această paradigmă.
 
A doua problemă care înveninează relaţia greco-bulgară este aceea a relaţiei cu Germania. Progresul economic bulgar de după 1997 – atât cât a fost – s-a bazat pe investiţii germane în turism, ceea ce a lovit parţial în turismul grecesc. Paradoxal, atuurile maxime ale turismului bulgar sunt teritoriile româneşti ale Cadrilaterului, ironie a sorţii! Coroborat cu atacul turcesc în această sferă de activitate, el a costat Atena multe miliarde de euro. Faptul că la Sofia este o mai mare înţelegere a sugestiilor venite de la Berlin decât la Atena îi oferă o garanţie mai largă, deoarece Bulgaria nu va ajunge atât de jos în minciună precum leneşii de la sud de fluviul Mariţa, iar un eventual ajutor oferit vecinilor noştri este mai uşor de oferit şi de acceptat în Bundestag.
Bulgaria este mereu atentă la sud-vest, dar şi în vest, pentru că interesele sale se lovesc de cele ale sîrbilor, şi cumva de cele ale albanezilor. Din 1918 până în 1991 Bulgaria era vioara a doua în grupul balcanic, ceea ce producea multe frustrări la Sofia.
Războaiele din zonă au dus la o afirmare a albanezilor ca etnie şi o scădere a influenţei Belgradului în zonă. O Serbie mai slabă este de dorit la Sofia, deoarece agresivitatea sârbă în anumite zone de interes ar scădea. Dar Belgradul nu trebuie să fie prea slab, deoarece ar lovi în interesele trasportatorilor bulgari, care merg spre vestul Europei străbătând Serbia. Un stat sârb slab creşte nivelul corupţiei poliţiei rutiere, iar acest lucru costă orice transportator – cum îi costă şi pe românii ce traversează ţara de la sud de Dunăre. Poliţia iugoslavă cea atât de eficientă în lupta cu criminalitatea organizată de până în 1991 a lăsat loc unor structuri naţionale care sunt destul de mult penetrate de corupţie, cu efectele cunoscute.
 
Singura alianţă sigură dintre bulgari şi sârbi – la nivel politic – este azi aceea de persecutare şi deznaţionalizare a românilor de pe teritoriul lor, ceea ce nu este nou şi nici surprinzător, dar care atrage anumit efecte la Bucureşti. Sunt multe mărturii în acest sens, trebuie doar să le căutăm pe internet. Eu ofer doar o hartă a prezenţei ferme româneşti din zona de intersecţie geopolitică a celor trei ţări, denumită Tribalia, care ar trebui să vă facă să reflectaţi.
 
Relaţia cu Turcia este o altă mare problemă a Bulgariei. Structura demografică a ţării este una dificilă; de la 8,980 milioane de locuitori în 1987 s-a ajuns la 6,925 în anul 2014 (The World Factbook-CIA, Bulgaria), ceea ce reprezintă o prăbuşire dramatică. Datele recensământului din 1991 au fost falsificate sub aspectul minorităţilor, la români fiind cel mai evident, dar şi în alte zone, iar 10% din populaţia nu are stabilită nici o apartenenţă etnică!!! Doar un naiv ar putea să creadă aşa ceva; în realitate bulgarii se apropie să devină minoritari în propria ţară, ceea ce va constitui o mare slabiciune în faţa unei Turcii destul de agresive în afirmarea ei în zonă.
 
Practic, estimarea pe care o realizez spune că Bulgaria nu va putea rezista singură, iar în viitorul mai îndepărtat va trebui să intre într-o formă de confederaţie cu un alt stat vecin, deoarece singură nu va putea să îşi controleze complet teritoriul, ceea ce o va face vulnerabilă faţă de alte migraţii ce vor apare din aceeaşi Asie şi parţial din Africa. Prognoza spune de maxim 5 milioane locuitori peste 30 de ani, din care proporţia minorităţilor va fi cel mai probabil de peste 50% din total – azi bulgarii fiind oficial 75% în ţara lor, la o suprafaţă de 110.000 km/p.
 
De aceea proiectul cvasi-public din timpul anilor de comunism –  prin care ţara să devină a 16-a republică socialistă sovietică – avea o minimă logică demografică, chiar dacă politic şi economic era mai greu de înţeles şi acceptat – niciodată Turcia nefiind dispusă să accepte prezenţa militară de la Moscova la mai puţin de 250 de kilometri de Istanbul. Riscul de război în zonă ar fi fost prea mare, ceea ce a blocat iniţiativa lui Jivkov – rămânând însă urme adânci în relaţia turco-bulgară, mai ales că la scurt timp a urmat şi o expluzare în masă a turcilor din Bulgaria peste graniţa comună.
 
Relaţia Bulgariei cu Rusia este una mai complicată, deoarece cele două state au fost multă vreme foarte apropiate, percepţia publică reciprocă este pozitivă – dar interesele politice s-au desparţit din 2004. Sistemul economic bulgar din anii 1945 – 1990 a fost organizat în linia stabilită la Moscova, care o subvenţiona pentru fidelitate cu materii prime la preţ foarte scăzut. Anul 1990 a dus cu sine încetarea acordului CAER şi astfel bulgarii s-au trezit brusc fără o garanţie economică.
 
Ceea ce a urmat a fost şi mai tragic: piaţa alimentelor din Rusia a fost ocupată de produsele UE, iar importurile s-au făcut pe dolari efectivi. Anii de înapoiere şi-au spus cuvântul, iar satele bulgare – distruse într-o operaţiune de sistematizare mai dură decât cea realizată de N. Ceauşescu, dar care a fost mai uşor de ascuns de propaganda anilor 1980 – nu au putut prelua din şomerii ce au rezultat după desfiinţarea CAER. Acest eşec social s-a suprapus cu cel politic, iar anul 1997 duce la marea explozie economică şi politică a Bulgariei, în urma careia leva – leul bulgăresc, lev în limbile slave însemnând leu – prăbuşindu-se şi legându-se în final de marca germană, în Consiliul Monetar, pentru a supravieţui statul.
 
Moscova nu era puternică atunci, iar avansul economic pe care marea putere din răsărit l-a avut după 2000 a fost mai puţin eficace pe plan politic, bulgarii executând planurile stabilite acum în cadrul altor alianţe – dezvoltarea economică rusă apărând târziu, relativ la opţiunea strategică a Sofiei. Între cele două ţări există foarte multe puncte comune, dar relaţiile economice şi politice sunt astăzi guvernate de alte reguli, ceea ce nu mai permite aceeaşi armonie din timpul în care comunismul stăpânea o bună parte din Europa.
 
Însă marea problema a Bulgariei o reprezintă clasa politică coruptă, precum şi existenţa unei criminalităţi organizate foarte agresive şi aproape atot-stăpânitoare, mai ales la nivel de percepţie. Se spune despre Bulgaria că nu are o mafie, ci că mafia are o ţară: Bulgaria. Implicaţi în multe acte nelegale, au penetrat uşor mediul economic oficial, precum şi pe cel politic. În absenţa voinţei politice ferme şi continue, cangrena produsă de cele două puncte slabe se va extinde mai mult decât ar putea suporta naţiunea bulgară. Se fac eforturi de stavilire, poate că şi exemplul nostru este util, dar trebuie rezultate mai puternice şi mai rapide. De peste un an populaţia protestează contr acestor două puncte slabe, ceea ce nu e un semn al existenţei rezultatelor prea bune.
 
Să  îi apreciem pentru un singur lucru: nivelul redus de impozitare, cu o cota unică de 10%. Acest nivel trebuie folosit şi de noi, pentru că este un prag acceptat de către oricine, şi mulţi bani ar ieşi la suprafaţă. Efectele ar fi aproape instantanee, chiar dacă pentru jocul politic românesc intern această cotă ar fi o sperietoare: „vai, nu vom mai avea bani pentru pensii etc.”. Vor fi bani, pentru că la o evaziune de 30% din economie – apărută tocmai pentru că nivelul de impozitare este prea mare faţă de nivelul de suportabilitate – o cotă unică, de 10%, inclusiv la TVA va crea o percepţie simplă: „la atât de puţin, mai bine plătim impozitul, decât să fim amendaţi cu o sumă pe care un nivel de taxare de 10% ar depaşi profitul din ascunderea datelor contabile”.
 
Eşecul guvernării în Bulgaria s-a măsurat, din păcate, în numărul de oameni de afaceri asasinaţi. În speranţe distruse, în pierderi economice mari şi scădere demografică: în nici un stat din Europa nu a existat o astfel de scădere abruptă. Scăderea demografică va obliga statul bulgar la recalibrări ale politicii sale, inclusiv relativ la români şi România. Până atunci însă să le urăm succes în vederea obţinerii progresului, pentru că nici o ţară nu se dezvoltă dacă vecinii săi sunt slabi din perspectiva statului de drept şi a economiei.