Un descreierat luminos, aşezat ca o traversă, în gîtul consumatorilor de iluzii, Bukovski a făcut două lucruri care i-au adus singurătatea rezervată nebunilor: a respins tirania şi a sfîşiat vălul de pe ochii celor ce se feresc să o vadă. Şi în URSS şi în UE.

Bukovski a trăit fără să-şi fi mîngîiat vreodată epoca. Rostul acestui caracter fugărit prin toată de lumea de pasiunea umană pentru supunere a fost să arate cît costă convingerile neclintite - chiar atunci cînd au alături proba adevărului. Bukovski a fost dizidentul fără sfîrşit: din anii vieţii sub lacăt şi injecţii, în ospicii şi închisori sovietice, pînă în zilele dogmei liberale care amuţeşte, azi, libertatea Occidentului. Prin asta, Bukovski a fost întruparea adevărului mînjit şi stîlcit de toţi falşii lui vestitori şi teoreticieni.

Destinul de damnat încrezător a început devreme, cînd Bukovski avea 19 ani, odată cu exmatricularea pentru blasfemie. Bukovski criticase făţiş Komsomolul - organizaţia de îndoctrinat tineret a Partidului Comunist. Spre deosebire de alţi dizidenţi est-europeni, Bukovski n-a fost un critic de casă, stîrnit de trădarea principiilor juste ale comunismului sau - cu un catran mai mieros zis - de proasta aplicare a Marii Idei. Bukovski a contestat ideea comunistă în sine.

Adevărul mărturisit de Bukovski e neinterpretabil: comunismul fură minţile sau zdrobeşte încheieturile umanităţii spre a o suprima. Mai tîrziu, intelectul corupt al gîndirii occidentale avea să rezolve problema cazierului comunist, declarîndu-l pe Bukovski ignorant curajos sau trădător neatent la cifrul complex al unei idei superioare. 

La doi ani de la prima sancţiune, Bukovski a fost arestat sub acuzaţia de deţinere de literatură anti-sovietică (o carte a lui Milovan Djilas) şi internat pentru doi ani într-un spital psihiatric. Regimul comunist punea la treabă sinistrul Articol 70 din Codul Penal care definea delictul de Agitaţie şi Propagandă Anti-Sovietică. În rezumat: cine nu acceptă comunismul e nebun. Sau, în versiunea 2019, elaborată sub supraveghere liberal-occidentală: cine nu e militant PC e campion hate speech, extremist, rasist şi anti-european veninos.

Bukovski avea să sufere 12 ani în închisori şi spitale psihiatrice, condamnat sub una şi aceeaşi acuzaţie: anti-sovietism. Cine îl va citi pe Bukovski, va înţelege că regimul sovietic folosea o acuzaţie politică pentru a ascunde adevărata problemă: împotrivirea spirituală cuprinzătoare a unui om care nu ataca doar istoria criminală a regimului sovietic. Bukovski a recunoscut, mereu, în detaliile violente şi dogmatice ale comunismului, nervul mai mult sau mai puţin camuflat al tiraniei.

După 50 de ani, Bukovski şi libertatea pe care i-o datorăm aveau să întîlnească un adversar la fel de pudic dar incomparabil mai subtil: consensul progresist-umanitar. Ranga şi temniţa erau înlocuite de anihilarea morală, dictată în numele toleranţei. Trecerea de la Gulag la Google a desăvârşit o tehnică de eliminare pe care comunismul a visat-o, dar n-a atins-o.

În 1976, comuniştii sovietici au găsit un pretext profitabil şi au scăpat de inepuizabilul Bukovski. Negociat la schimb, Bukovski a fost expluzat, după ce Moscova l-a preluat pe Luis Corvalan - liderul comuniştilor chilieni. Bukovski a trăit restul vieţii în Anglia, ţara pe care a admirat-o pentru decenţă publică şi democraţie politică. Însă Bukovski a înţeles repede că tot ce era monstruos şi vizibil acasă, în mijlocul comunismului sovietic, e neînţeles sau falsificat, în oglinda deformată a filozofiei şi opiniei publice occidentale.

Bukovski şi ideile lui au trăit împresurate de fascinaţia occidentală pentru regresie turmatică. Microbul plantat de anti-umanismul filozofic franco-german, de la Sartre, la Marcuse şi Althusser, a sedat universităţile şi a pus bazele unui sistem de educaţie unic şi intolerant. Propaganda sovietică a făcut restul, încurajînd traiectoria spre: colectivism sindical, pacifism, euro-comunismul la modă în anii ’70, ecologism şi rebeliunea împotriva civilizaţiei occidentale începută din ’70.

În consecinţă, soarta lui Bukovski a fost pecetluită curînd. Criticile aduse, după 1985, valului de simpatie occidentală care îl glorifica pe Mihail Gorbaciov şi avertismentul asupra esenţei comuniste a reformelor Perestroika, s-au dovedit prea mult. Bukovski a devenit indezirabil şi nefrecventabil. Bukovski era, din nou, incomod şi izolat. Însă istoria umilinţelor care desfigurează cu măiestrie adevărul nu se încheiase.

Bukovski s-a întors în Rusia, sperînd că poate ajuta, acolo, în spaţiul originar al ideii comuniste, la clarificarea şi condamnarea ororilor sovietice. Noul lider rus Boris Ielţîn juca radical cartea anti-comunistă. Bukovski a fost bine primit. Angajat în proiectul ce urma să condamne oficial Partidul Comunist - aşa numitul Nuremberg de la Moscova - Bukovski a primit dreptul de a intra în arhivele Partidului Comunist şi ale KGB-ului. Înarmat cu un scanner portabil, Bukovski a copiat febril documente şi dosare uluitoare şi incriminante. Captura a fost scoasă din ţară, tradusă şi catalogată în aşa numita Arhivă Bukovski. Scanner-ul lui Bukovski a extras esenţa criminală a comunismului în date, nume, decizii şi fapte incontestabile. Cine doreşte să cunoască adevărul îl va afla, neprelucrat, în cuprinsul Arhivei Bukovski.

Ce avea să afle Bukovski mai departe e că judecata comunismului e blocată. Trecerea timpului, interesele, dar şi lipsa de interes, ignoranţa şi distracţia generală a spiritului resping administrarea probelor. Presa, experţii şi opinia publică au notat, în treacăt, dezvăluirile lui Bukovski. Consecinţele politico-morale au fost nule. În fond, lumea nu se putea opri în loc, investiţia morală a atîtor farsori nu putea fi anulată iar adevărul nu avea dreptul să facă loc adevărului. Fascinaţia ideii comuniste era vie, iar dominaţia stîngismului între formatorii de opinie occidentali era masivă.

Uitarea care va continua să îl înghită pe Bukovski e vechiul semnal defensiv al umanităţii incapabile să facă faţă adevărului şi, adesea, propriilor idei. În URSS şi în UE.

În consecinţă, ideea comunistă şi-a păstrat libertatea, adică puterea asigurată de lipsa limitelor, a criticii şi a normelor interne sau externe. După Bukovski, ştim că succesul comunismului nu e altceva decît consecinţa imunităţii eterne - triumful unei idei care nu are nimic de înfruntat sau justificat şi îşi poate permite orice, sub alibiul universal al Binelui.

După trei ani de lucru, Bukovski încheia cartea care ilustra şi rezuma baza documentară a crimei comuniste: volumul Judecată la Moscova. Cartea a fost tradusă în multe limbi, dar refuzată în englezeşte, adică blocată pe piaţa globală. În 1995, marea editură Random a acceptat publicarea, după care a dat înapoi, cerînd revizuiri conciliante. Bukovski a refuzat şi cartea nu a mai apărut. Au trebuit să treacă 25 de ani pentru ca lucrarea să fie tipărită de o mică editură americană. Între timp, curajul, opera şi figura lui Bukovski deveniseră inactuale.

Spre sfîrşitul anilor ’90, Vladimir Bukovski a fost aşezat în zona toxică a adversarilor democraţiei. Noul standard public trecuse la o definiţie a democraţiei bazată pe identitatea de valori şi discurs cu Uniunea Europeană. Ca întotdeauna, instinctul libertar al lui Bukovski a contrazis vehement această echivalare. Bukovski a scris şi vorbit insistent despre prelungirea ideii socialiste, suprimarea festivă a libertăţii şi diluarea naţiunilor în UE - funcţii şi operaţii periculos de asemănătoare cu datele structurale ale URSS.

În lumea de azi, asemenea idei aduc excomunicarea. Bukovski a fost decretat naţionalist rus anti-democrat. Nimeni n-a mai vrut să-şi aducă aminte că acelaşi Bukovski a fost la fel de tranşant faţă de cazurile de tortură imputate armatei americane în Irak. Bukovski comisese, încă o dată, dar în altă variantă, păcatul suprem.

Fireşte, nu mult mai tîrziu, a venit şi sugestia de imoralitate - succesoarea apretată a diagnosticului care identifica în Codul Penal sovietic nebunia. Bukovski a fost acuzat într-un dosar de deţinere de pornografie infantilă. Dosarul nu a fost finalizat. Bukovski a murit pe 27 octombrie, ignorat şi uitat.

Bukovski ne-a lăsat o lecţie inaccesibilă: în faţa răului absolut, împotrivire absolută.

Uitarea care va continua să îl înghită pe Bukovski e vechiul semnal defensiv al umanităţii incapabile să facă faţă adevărului şi, adesea, propriilor idei. În URSS şi în UE.