Bugetul european: o ecuaţie de 1000 de miliarde de euro şi eroarea ţărilor bogate

EU Budget

La sfârşitul lunii februarie, liderii europeni se vor întâlni la Bruxelles pentru a încerca să ajungă la un acord cu privire la volumul şi la forma bugetului european pentru următorii 7 ani, o ecuaţie de 1000 de miliarde de euro.

Charles Michel, noul preşedinte al Consiliului european, a lansat o invitaţie pentru acest summit special precizând că „va începe pe 20 februarie“, fără a se aventura însă să ofere şi o dată de sfârşit – la Bruxelles nu se ştie niciodată când se termină maratoanele bugetare de acest fel. 

Se ştie, în schimb, că aceste discuţii vor fi tensionate. Nu lipsesc subiectele de discordie: de la ajutoarele pentru agricultori până la repartizarea pierderilor după plecarea Marii Britanii. Adevărata confruntare se va desfăşura însă între ţările europene cele mai bogate şi cele mai puţin bogate, în majoritate estice, furioase de propunerile de reducere a fondurilor de coeziune (fonduri destinate să ajute regiunile cele mai puţin dezvoltate pentru a recupera din decalajul economic). Ţările grupate în „prietenii coeziunii“ s-au întâlnit în urmă cu o săptămână pentru a-şi pregăti apărarea. Clubul celor mai bogaţi şi-a expus deja argumentele. La sfârşitul anului trecut, primii miniştri din ţările nordice, cunoscute drept „frugale“, au trimis o notă omologilor europeni care s-ar rezuma într-o frază: „în calitate de ţări contribuitoare nete, suntem gata să plătim mai mult Uniunii europene, dar sunt anumite limite“.

Povestioara pe care şi-o spun guvernele ţărilor bogate sună plăcut. Sunt suflete caritabile care sar în ajutorul vecinilor mai săraci – vecini mai degrabă ingraţi, dacă ne uităm la atitudinea lui Victor Orban din Ungaria şi al lui Jaroslaw Kaczynski din Polonia care încasează sume mari de la Bruxelles în timp ce fac campanie împotriva aceluiaşi „Bruxelles“. 

Analiza macro-economică ne spune o cu totul altă poveste. Un studiu publicat de economistul Thomas Piketty arată că transferul de bani publici din ţările vest-europene spre Est, prin bugetul european, e mult mai mic decât fluxul de capital privat rezultat din profituri şi investiţii rentabile obţinute în Est de marile întreprinderi vest-europene. 

Din 2010 în 2016, statele din grupul Vişegrad au primit fonduri europene la un nivel de 2-4% din PIB, în timp ce din aceste tari au ieşit capitaluri private mult mai mari între 4-8% din PIB. 

Contrar ideilor preconcepute, banii în Europa merg în principal din Est spre Vest. Şi aceasta se vede pe teren, prin prezenţa masivă a operatorilor economici occidentali, de la supermarket-uri la bănci.

Transferul resurselor din Est spre Vest ia şi forma mai puţin vizibilă a exodului elitei şi a mâinii de lucru calificate. Să luăm ca exemplu sectorul medical. Anual, 10% din medicii formaţi în România sunt recrutaţi pentru a acoperi necesarul în zonele de deşertificare medicală din Vest, în proces tot mai avansat de îmbătrânire. România a pierdut deja o jumătate dintre medicii săi între 2009-2015. În Polonia, la puţin timp după aderare, peste 60% dintre studenţii la medicină în ultimii 2 ani de studii mărturiseau că vor să plece în străinătate. În Bulgaria, proporţia era de 90%. Croaţia, ultima ţară care a devenit membru UE, a pierdut deja 5% dintre medici. 

Exodul medical este un transfer indirect de resurse care nu figurează în tabelele Excel ale negociatorilor responsabili de bugetul european. Şi totuşi în balanţa economică contează foarte mult. Ţările din care provin aceşti medici au finanţat educaţia lor. În România, putem estima că totalul cheltuielilor de formare pentru un medic se ridică la circa 100.000 euro. Cei 5000 de medici care pleacă anual reprezintă deci o pierdere de jumătate de miliard de euro, mai mult de un sfert din ceea ce România a primit în medie în fiecare an de la aderarea sa la Uniunea europeana în termeni de fonduri de coeziune. Şi nu luăm în calcul celelalte categorii medicale, inginerii sau cercetătorii.

E momentul ca ţările net contribuitoare să realizeze că politica de coeziune nu este o operă de caritate. Este o redistribuţie pentru ceva pierdut, o formă de compensare şi un mijloc pentru a încuraja o convergentă economică avantajoasă pentru toţi. Dacă este adevărat că economiile estice beneficiază de fondurile de coeziune, efectul lor se resimte şi în Vest. Circa 80% din investiţiile statelor bogate în fondurile de coeziune se reîntorc sub formă de beneficii indirecte la export. 

Întreprinderile vest-europene profita şi în mod direct de proiectele de coeziune din Est. Pentru a da un singur exemplu: prima linie ferată de mare viteză care traversează ţările baltice este concepută de firme spaniole, germane şi franceze. Primele contracte de construcţie au fost atribuite unei mari companii belgiene. 

Când se vor întâlni la sfârşitul lunii, liderii europeni vor trebui să-şi abandoneze prejudecăţile. Ideea că ar exista perdanţi şi câştigători ai bugetului european este falsă din punct de vedere economic. În plus se dovedeşte o idee toxică pentru Uniunea europeana. În 1979, Margaret Thatcher a fost prima care a scandat: „I want my money back“. 40 de ani mai târziu, Marea Britanie a ieşit din Uniunea europeana după ce Boris Johnson a străbătut ţara cu un autocar roşu pe care scria „costul“ pe care britanicii l-ar plăti pentru UE.

Mult mai periculos, destrămarea politicii de coeziune riscă să deschidă un nou front de diviziune între Est şi Vest. Atunci când ţările estice au început să adere la familia europeană, a fost admis un pact. Guvernele din Est au acceptat să renunţe la bariere pentru ca firmele din Vest să capteze o nouă masă de consumatori şi să obţină partea leului în toate sectoarele economice. În schimb, guvernele din Vest s-au angajat să transfere fonduri şi expertiza în Est. Aşa, Vestul a realizat profit şi Estul a progresat. Acum a reveni asupra acestei promisiuni înseamnă a lua riscul de a rupe echilibrul de contract social european. Costul politic ar putea să se dovedească mai ridicat decât sumele economisite în urma summitului din februarie.

Versiunea în franceză a fost publicată de cotidianul Libération în ediţia tipărită din 7 februarie.