Mandatul va fi aprobat de Consiliul European de primăvară din luna aceasta.

Discursul pregătit pentru Newcastle a fost mutat la Londra din cauza vremii rele, iar conţinutul său a fost mai degrabă unul politic, de consum intern, fără elemente de clarificare pentru partenerul european. Mai degrabă aspiraţional, discursul a fost o replică dată europenilor pentru dorinţa britanicilor de a alege doar părţile convenabile din tratate pentru a le îndeplini şi a respinge părţile care implică un număr de costuri. E o variantă inacceptabilă pentru Bruxelles, deşi doamna May a susţinut că orice acord de liber schimb e aşa.

În fapt, Theresa May a reafirmat liniile sale roşii – imigraţie şi nerespectarea jurisdicţiei Curţii Europene în perioada de tranziţie, dar nici ulterior, fireşte. Cât despre substanţă, era aproape clar că premierul britanic va nega compromisurile care au închis prima parte şi au permis deschiderea celei de-a doua părţi a negocierilor, atunci când a cerut compromisuri şi de la partea europeană, nu numai de la cea britanică, în cazul frontierei Irlanda-Irlanda de Nord.

Toată lumea se comportă ca şi cum ar fi conştientizat că ieşirea din UE e o mare înfrângere şi pentru britanici şi aduce costuri majore.

De altfel, aceasta e cea mai periculoasă şi cea mai complicată temă a negocierilor, pentru că varianta unei frontiere soft duce la reunificarea insulei şi la ruptura Irlandei de Nord de Marea Britanie din punct de vedere comercial şi al pieţei, lucru inacceptabil pentru aliatul Conservatorilor în coaliţie, DUP, partidul unionist loialist nord-irlandez. Doamna May neagă parţial compromisul deja acceptat şi criticat de către colegii săi conservatori, motiv pentru care a fost pe punctual de a pierde mandatul de premier şi nu e sigur dacă va rămâne în funcţie până la terminarea procesului de Brexit. Fireşte, nu mai vorbim aici de cazuri mai lejere şi mai simple, precum frontiera Gibraltarului cu Spania, cu propriile sale probleme.


Theresa May FOTO AFP

Toată lumea se comportă ca şi cum ar fi conştientizat că ieşirea din UE e o mare înfrângere şi pentru britanici şi aduce costuri majore. Mai multe drepturi decât canadienii şi mai puţine obligaţii ca norvegienii îşi doreşte doamna May, adică un acord mai profund şi mai bun decât CETA, acordul de liber schimb cu Canada, dar nu obligaţiile apartenenţei la spaţiul economic comun european, care e opţiunea şi substanţa acordului norvegian. Doamna May a acceptat că intrarea produselor britanice pe piaţa europeană nu va mai fi la fel, dar a acceptat domenii unde criteriile şi normele europene vor fi menţinute, fie şi prin aprobarea unor legi naţionale identice cu cele europene.

Referirile la pragmatism şi bun simţ în negociere, la comunicare şi conlucrare sunt de fapt efectele conştientizării unei forţe sporite pe care o are UE27 în negocieri. Practic, Marea Britanie este faţă de Europa celor rămaşi cât este Irlanda faţă de UK şi e dificil să vrei un statut special de fost membru când reticenţa şi sentimentul de trădare prin Brexit a lăsat un gust amar europenilor şi îi face mai degrabă să sancţioneze ieşirea, să amendeze puternic Londra, să o facă să simtă costurile şi ieşirea din UE să doară pe toată linia, la nivelul cetăţeanului, chiar şi numai pentru a evita efectul dominoului, când alte state ar urma această cale. A deschide piaţa şi a accepta simplitatea ieşirii şi lipsa de costuri, prin generozitatea statelor membre care rămân, poate fi un motiv de precedent periculos.

Marea Britanie ştie ce îi este avantajos din cadrul politicilor, pentru care din politici ar fi potrivit şi eficient să plătească o contribuţie directă şi pentru care nu. Or tolerarea acestei variante de Brexit nu convine deloc Consiliului European şi statelor membre.

Mai mult, doamna May a depăşit şi un nivel al reţinerilor neformulate în liniile roşii, dar greu de acceptat, respectiv plăţile faţă de UE. Marea Britanie ar putea menţine formule şi sume de contribuţii acceptabile la nivelul unor anumite politici pe care doreşte să le îmbrăţişeze şi să le menţină. Motivaţia faţă de propriii colegi de partid, chiar dacă greu de digerat şi greu acceptabilă, este că taxele vamale însele sunt o formă de contribuţie la bugetul UE pe care le-ar plăti Marea Britanie anual, prin intermediul tuturor produselor livrate de firmele sale în piaţa comună, deci varianta ar fi doar nuanţat avantajoasă în opţiunea neplăţii niciunei sume sau contribuţii ca atare.

Temele grele rămân, în această a doua fază a negocierilor, politicile a la carte şi selectivitatea acţiunii promise britanicilor, acolo unde reticenţele membrilor UE cresc substanţial, pentru că există costuri indirecte ale unui asemenea proces. Ca stat membru astăzi, Marea Britanie ştie ce îi este avantajos din cadrul politicilor, pentru care din politici ar fi potrivit şi eficient să plătească o contribuţie directă şi pentru care nu. Or tolerarea acestei variante de Brexit nu convine deloc Consiliului European şi statelor membre.