Cu certitudine, Marea Britanie traversează un moment de cumpănă în raport cu propria sa istorie şi care riscă să aibă un impact profund asupra devenirii sale. Dar, exact în aceeaşi măsură, poate influenţa profund desfăşurarea multora dintre evenimentele viitoare din Europa, cu efecte certe asupra echilibrului geopolitic. În consecinţă, rar s-a mai văzut în Parlamentul britanic o încleştare de asemenea duritate ca cea din ultimele zile, cu dezbateri mai mult decât aprinse şi pline de avertismente absolut dramatice asupra posibilităţilor stranii de evoluţie viitoare, Un climat ultra-tensionat şi urmărit cu extraordinară atenţie de analiştii politici din întreaga lume, dar şi de opinia publică, acum de-a dreptul buimăcită de constatarea că, pe fond, nici măcar acum oamenii politici nu sunt în stare să găsească punctele necesare de convergenţă în jurul cărora să se formuleze o soluţie care să răspundă unor priorităţi naţionale.

În plină bătălie pe tema Brexit în Parlamentul britanic, deputaţii care aşteptau marea dezbatere pe moţiunea de cenzură au discutat propunerea colegei lor Vicky Ford din Partidul Conservator privind aşezarea corectă a cutiilor de scrisori. În intervenţia sa, doamna deputat a susţinut o serie de modificări în legislaţia britanică în domeniu, ceea ce va face ca, pe viitor, cutiile poştale să nu fie aşzate prea jos şi, astfel, să pună o problemă funcţională. Şi nu numai atât căci, cum atât de limpede preciza doamna Ford, e vorba şi despre o chestiune de sănătate a poştaşilor, mult prea adesea obligaţi să se aplece prea mult pentru a strecura scrisorile în fanta cutiei care ar trebui fixată la o înălţime de minimum 70 cm ceea ce ar evita ca oamenii să mai se plângă pe viitor de „stres repetitiv“ şi „dureri de spate“. Finalul argumentaţiei doamnei deputat din Partidul Conservator este şi el exemplar: „toate standardele europene nu sunt proaste. În această zi specială, oare nu ar fi un lucru plăcut să găsim unul – măcar unul – cu care să fim cu toţii de acord?“.

Într-adevăr, de ce nu?

Un episod posibil de catalogat în secţiunea deja ultra-stufoasă denumită „chestiuni bizantine“, demarată cu momentul în care, în timpul asediului Bizanţului de către trupele otomane, teologii dezbăteau nu soarta oraşului, ci spinoasa problematică a „sexului îngerilor“ şi nu auzeau venind spre ei obuzele de peste 550 kg trase cu tunul enorm de 16 tone proiectat şi turnat pentru armata otomană de inginerul ungur Urban.

Poate.

Desigur, în tradiţia noastră naţională de persiflare a tot ce ne înconjoară şi cu convingerea absolută a unei superiorităţi daco-traco-geto-pontice asupra tuturor celorlalte surse de civilizaţie ale lumii, putem să considerăm episoful respectiv ridicol şi demn de mila noastră de deţinători ai unui Parlament luminat şi cu care ne mândrim în lume. Dar, fie-mi permisă desolidarizarea de această tradiţie, eu cred că deputata britanică Vicky Ford nu face altceva decât să îndeplinească, în spiritul şcolii politice opuse nouă, adică cea care a inventat conceptul de „bună guvernare“, mandatul politic dat de alegători, anume rezolvarea responsabilă şi profesionistă a problemelor comunităţii.

Momentul ales era însă cel oportun?

Depinde de mesajul de profunzime pe care politicienii britanici atât de bine exersaţi în jocurile de imagine au vrut să-l trimită opiniei publice. Convingerea mea este că Vicky Ford a fost aleasă cu mesajul ei cu poate părea aiuritor de deplasat în momentul de criză existenţială al UK, tocmai pentru că s-a dorit să se dea o formă de asigurare profundă pentru electoratul unei ţări foarte ataşată de tradiţie şi, acum mai mult ca niciodată, dorind să audă că nu urmează o explozie absolut devastatoare. Exact asta vrea să spună doamna Vicky Ford: momentul este grav, sigur că aşa e, o ştim cu toţii, dar ţara merge mai departe, normalitatea şi nu explozia va fi definitorie pentru timpul de mâine, iată de ce să ne ocupăm şi de temele supravieţuirii în comoditatea cotidiană.

Mărturisesc invidia sinceră pentru şcoala care produce pe bandă asemenea politicieni. Pe mulţi dintre ei i-am văzut la lucru la Bruxelles şi realizez acum că ştiu să joace perfect nu numai în bătăliile altora, ci şi în disputele interne. Problema este că, sub presiuni externe, şcoala asta veche şi perfect rodată a fost lăsată în plan scund pentru a favoriza populismul vitriolant şi dovedit acum atât de păgubos al suveranismului şi ultra-protecţionismului, marele teme ale unui BREXIT care este se dovedeşte cea mai proastă soluţie istorică pentru Marea Britanie. Dar şi pentru Uniunea Europeană nevoită acum să-şi refacă raţionamentele în funcţie de criza profundă euro-atlantică.

Am avea oare de învăţat ceva din toate astea? Nu cred. N-am avea ce şi, după cum observaţi, nici că ne-ar interesa deoarece, pu şi simplu, în bine sau în rău, jocul este într-o ligă care ne depăşeşte.