BREXIT sau despre Zeul Saturn devorându-şi copiii

Goya, „Saturn devorându-şi copiii“, Muzeul Prado

Aşa cum se întâmplă după orice tip de victorie politică majoră care schimbă datele istoriei unei ţări sau ale unui continent, influenţând în mod cert întreg peisajul geopolitic, fenomenul BREXIT, ajuns la apogeul evoluţiei sale, începe să-şi devoreze proprii actori, eroi ai unei piese de teatru ciudate şi surprinzătoare.

În jurul eroului principal s-au schimbat şi se schimbă în continuare distribuţiile, iar ceea ce părea a fi un scenariu cu acte riguros precizate în jocul de forţă UK-UE, într-atât de precis încât indica, pe zile, programul desfăşurării etapizate a retragerii Marii Britanii din edificiul european, s-a dovedit a fi fragil şi din ce în ce mai impredictibil.

Asta face ca, în locul piesei de teatru anunţate, spectatorii văd acum la Londra un fel de improvizaţie jalnică, un soi de spectacol tip happening la colţ de stradă, cu actori din ce în ce mai furioşi, făcând un zgomot enorm şi neştiind foarte bine, nici măcar ei (căci scenaristul s-a retras inteligent şi profesionist), care ar fi cel mai bun final pentru piesa BREXIT. O improvizaţie cu totul neobişnuită pentru calitatea excepţională pe care o presupune orice discuţie despre sistemul politic din Marea Britanie şi profesionalismul clasei politice şi al centrelor sale de analiză şi prospecţie politică şi de securitate. Şi asta pentru că, din motive destul de obscure şi la chemările unor sirene mincinoase, cum sunt de regulă aceste vietăţi marine, construcţia BREXIT a fost decisă, susţinută, propagată mediatic şi apoi votată pe baza unor uriaşe minciuni populiste organizate pe tema ce vă este atât de bine cunoscută, „vrem să ne luăm ţara înapoi!“.

Rezultatele referendumului au confirmat că asta a şi fost voinţa democratic exprimată a alegătorilor şi s-a procedat în consecinţă, într-un val de entuziasm împotriva unei Uniuni Europene prezentate drept o entitate desuetă, la un pas de dispariţie şi oricum inutilă pentru UK care nu avea decât să sune din trompeta cea veche pentru a vedea înflorind în jurul său fosta glorie imperială, plus beneficiile presupuse ale revigorării Commonwealth.

Acum, când, într-un timp record, cetăţenii britanici au început să realizeze enormitatea greşelii făcute, au început să-i preseze cu disperare pe proprii politicieni, mai ales pe reprezentanţii din Parlament, pentru a încerca inversarea situaţiei. Sperând că ceva se mai poate face în ultimul moment, mai ales că acordul semnat de Guvernul britanic cu Uniunea Europeană – discutat în acest moment în Parlamentul Britanic, care are programat un vot final pe 11 decembrie – pare să nemulţumească pe foarte mulţi, din toate partidele politice. Unii reprezentanţi ai aripii dure a conservatorilor britanici (cu miniştrii lor demisionari care au sfidat deciziile premierului Thresa May) vor un BREXIT „dur“, plecare necondiţionată şi ruptură totală cu Uniunea Europeană. Alţii (din toate grupurile politice reprezentate în Parlamentul britanic) au predat în Downing Street 10 o petiţie cu peste un milion de semnături cerând organizarea unui nou referendum. În fine, mai este şi grupul condus de Theresa May (în vizibilă pierdere de viteză) care susţine acordul semnat la Bruxelles. Totul în condiţiile unei presiuni uriaşe, căci reprezentanţii UE au anunţat deja că textul de acum al Acordului este, din punctul lor de vedere, unul final şi, ca atare, non-negociabil. Respingerea lui ar echivala cu un BREXIT fără reguli, o adevărată catastrofă.

În acelaşi timp, Manuel Campos Sánchez-Bordona, Avocatul General al Curţii Europene de Justiţie, a răspuns solicitării unui grup de politicieni scoţieni, afirmând că, în anumite condiţii, Art. 50 poate fi revocat de un Stat Membru. Asta ar însemna, din punctul său de vedere (care, atenţie, nu implică în niciun fel poziţia judecătorilor Curţii), că Marea Britanie ar putea reveni asupra deciziei sale de a ieşi din  UE. Pentru asta, Guvernul ar trebui să propună un nou referendum, iar Parlamentul să aprobe acest lucru. Sau este posibilă căderea guvernului condus de Theresa May şi organizarea de anticipate, cu rezultate absolut impredictibile. Apoi, mai rămâne de văzut dacă, în ordine, Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul vor fi de acord să-şi anuleze propriile decizii privind BREXIT şi să fie gata să joace într-o nouă comedie de tipul „de fapt, nu s-a întâmplat nimic, a fost vorba doar despre un accident istoric“.

Acum, absolut orice este posibil. Şi, pe fond, asta este marea tragedie a acestui proces demarat pe bazele unor promisiuni populiste sforăitoare şi care s-au dovedit lipsite de orice fundament, parte integrantă a unei propagande rezultate din voinţa politică de a slăbi, apoi distruge proiectul european în ansamblul său. Şi cel mai grav este că, sub presiunea asta enormă, guvernul Theresa May a greşit grav, ostilizându-şi treptat Parlamentul încercând să disimuleze amploarea dezastrului, un exemplu fiind trimiterea către parlamentari doar a unei versiuni reduse a opiniei juridice asupra Actului final de retragere negociat cu cei de la Bruxelles, Situaţie absolut jenantă care a dus la un vot pierdut de Theresa May, obligată acum să prezinte Parlamentului versiunea completă a documentului respectiv.

Poate cel mai grav efect al situaţiei actuale de totală incertitudine şi a neprofesionalismului cu care este gerată situaţia este că partidele naţionaliste şi politicienii lor foarte bine pregătiţi - şi în primul rând cel din Scoţia - găsesc acum din ce în ce mai multe argumente pentru a pregăti referendumurile promise pentru independenţă, echivalentă acum, pentru prima oară, cu garanţia rămânerii în UE. Iar neliniştile exprimate de primul ministru scoţian Nicola Sturgeon sunt relevante deoarece se regăsesc în temerile exprimate de mulţi dintre noii adversari fervenţi ai BREXIT.  Doar un exemplu: frica reală produsă de recomandarea produsă de MAC, Comitetul consultativ asupra migraţiei (organismul care sfătuieşte guvernul May asupra cele mai bune politici de urmat în domeniu): după încheierea perioadei tranzitorii de după BREXIT, pentru a se obţine viza de muncă va fi necesară producerea dovezii unui salariu de 30.000 de lire anual (34.000 euro), ceea ce, după calculele mai multor agenţii specializate în piaţa muncii, ar face ca 75% dintre cetăţenii europeni aflaţi acum un UK să nu poată dobândi statutul respectiv.

Să vedem ce vor decide acum parlamentarii britanici. Vor vrea, într-o mişcare disperată, să se întoarcă din nou la popor, vor vrea oare să-şi asume riscul unor alegeri anticipate cu rezultate oricum incerte sau, dimpotrivă, vor crede în asigurările date de Theresa May cum că Acordul de la Bruxelles este cea mai bună variantă posibilă pentru retragerea UK din sistemul european? Sau, de ce nu, vor cred în discursul apărătorilor unui BREXIT necondiţionat şi vor arunca Marea Britanie într-o aventură teribilă care, deja, echivalează deloc teoretic cu posibilitatea dizolvării entităţii statale a Regatului Unit?  

Aici suntem acum. Şi aceasta este consecinţa tragică a raţionamentului populist care, oriunde se va repeta, va duce la aceleaşi efecte. Atenţie, s-ar putea să nu fie un fapt singular şi sirenele autonomiste se mută acum mai departe. De ce nu, şi în România.