Brexit Day: UE culege ce a semănat

FOTO AP

Avertismentele tuturor experţilor, somităţilor, instituţiilor mondiale – de la Preşedintele Americii la Banca Mondială, FMI etc. – n-au funcţionat. Dimpotrivă, au fost contraproductive. Dar înseamnă acest vot că britanicii sunt „proşti," „nebuni," „rasişti"? Este simplu şi convenabil să se apeleze imediat la genul acesta de explicaţii, mai ales în ţări cu o cultură foarte diferită de cea britanică.

Dar la urma urmei, 17,4 milioane de oameni, practic jumătate a celui de-al doilea stat UE ca mărime, au votat pentru Brexit. E absolut incorect să-i condamni pe toţi în bloc ca buni de duşi la psihiatru, doar pentru că aşa ceva e pur şi simplu inimaginabil în România – care nu ar vota niciodată pentru ieşirea sa din UE, având în vedere beneficiile materiale nete pe care le aduce membershipul.

E important de înţeles că aici nu e vorba de un vot determinat de „nivelul de inteligenţă“ al diferitelor categorii de votanţi, cum încearcă să acrediteze ideea diverse părţi din mass-media şi comentariat. De ambele părţi s-au găsit oameni din toate categoriile sociale şi de calificare profesională. Oameni foarte inteligenţi şi de succes au votat Leave, şi oameni din „clasa muncitoare“ au votat Remain. Şi invers. În aceeaşi familie poţi găsi soţul votând Remain, soţia Leave, iar cei doi copii studenţi iarăşi votând fiecare diferit – şi e doar un exemplu, din clasa mijlocie-superioară, pe care-i cunosc personal.

Cum e posibil? Simplu: pentru Marea Britanie, a fi parte din UE intodeauna a fost ceva acceptat, nu o aspiraţie naţională ca pentru state ca România. Efectiv, optica e diferită. Diferit nu înseamnă neapărat absurd sau nelegitim. 

 Şi e în special o ţara cu o tradiţie de independenţă şi suveranitate neîntreruptă, de multe sute de ani. De aceea, britanicii văd anumite lucruri diferit, şi au câteodată o altă ierarhie de valori.

E o greşeală majoră ca după acest vot să se descalifice întregul sentiment Brexit drept apanajul exclusiv al proştilor, xenofobilor şi aşa mai departe. Este o greşeală în primul rând din punct de vedere obiectiv – cum ziceam mai sus, e efectiv incorect să afirmi că dacă eşti pro-Brexit (sau anti-UE în general) asta înseamnă că e ceva „greşit“ cu tine. Sunt multe argumente care intră în tema asta şi care justifică euroscepticismul ca pe o critică legitimă a unui sistem şi instituţii UE ce nu funcţionează adecvat – şi aici fiecare va avea diverse opinii despre ce nu e bine etc.

Poate cea mai greşită interpretare a fenomenului Brexit – cât şi a euroscepticismului în general – este ideea că aceastea sunt mişcări care vor neapărat distrugerea UE cu totul. Sigur, orice mişcare are şi extreme - vezi Nigel Farage. Dar ideea de bază a Brexit nu este o adversitate principială faţă de UE. Ci, pur şi simplu, este un mesaj care spune „nu această UE, nu aşa, nu cu acest preţ“.

Un alt aspect în povestea votului a fost importanţa tradiţiei democratice liberale – chestiunea foarte simplă, aparent, a „libertăţii." Din nou, este foarte greu pentru o altă cultură – chiar şi din vestul continental al Europei, cu atât mai puţin din est – să înţeleagă complet cum funcţionează noţiunea asta în mentalul şi tradiţia britanică. E o ţara unde Magna Carta a fost scrisă în secolul 13, o ţara cu un sistem de drept complet diferit, de exemplu bazat nu pe legi codificate, ci pe precedente, şi unde judecătorul nu doar aplică litera legii, ci decide inclusiv pe considerente etice. Şi e în special o ţara cu o tradiţie de independenţă şi suveranitate neîntreruptă, de multe sute de ani. De aceea, britanicii văd anumite lucruri diferit, şi au câteodată o altă ierarhie de valori.

Marea Britanie va vedea ce va face. Este perfect capabilă să-şi aibă singură de grijă, în ciudă predicţiilor apocaliptice şi a volatilităţii imediat următoare votului. În plus, din punct de vedere legal, nu se va întâmpla nicio schimbare în relaţia actuală cu UE pentru cel puţin doi ani. Întrebarea mai importantă pentru restul-UE este: ce concluzii va trage Bruxelles-ul? 

Poate cea mai greşită interpretare a fenomenului Brexit - cât şi a euroscepticismului în general - este ideea că aceastea sunt mişcări care vor neapărat distrugerea UE cu totul.

Sunt două posibilităţi principale. În prima versiune, UE va considera că a „scăpat" de balastul britanic, de un membru incomod, şi că acum poate să-şi accelereze marşul neabătut spre eurofederalizare. Asta va fi vândută ca „singura soluţie posibilă“, şi în mod logic va trebui să vadă euroscepticismul efectiv ca pe un inamic al acestui proiect „vital“, şi nu doar ca pe un critic legitim (oricât de detestat, dar legitim) al sistemului. În acest scenariu, exacerbarea şi chiar radicalizarea mişcărilor eurosceptice din toată Europa va fi inevitabilă şi poate de necontrolat, în final.

A doua posibilitate – din păcate, mai puţin probabilă – ar fi ca votul din UK chiar să genereze un proces real de reformă în cadrul UE. Şi aici este, de fapt, cheia descifrării Brexit-ului: UE pur şi simplu nu a fost dispusă să accepte reforma la timp, în ciuda tuturor semnalelor că foarte mulţi oameni – nu numai în UK, dar şi în Franţa sau în sudul Europei de exemplu – vor schimbări reale şi nu sunt mulţumiţi cu ce se întâmplă.

Trebuie înţeles că acestea sunt realităţi care nu pot fi ignorate. În România, cu tradiţia ei politică de „învingătorul ia totul“, unde partidul sau coaliţia majoritară (cei care sunt „la putere“), oricare ar fi, se comportă de parcă restul corpului politic (şi votanţii aferenţi) nu există, e de înţeles de ce domină ideea că nu contează ce vrea minoritatea (mişcarea eurosceptica, în cazul de care vorbim). Dar, după cum se vede, minoritatea de azi poate foarte uşor să devină majoritatea într-un referendum, mâine – dacă este tratată cu dispreţ, condescendenţă şi pur şi simplu eliminată din calcul.

E de reflectat, de asemenea, la dimensiunea reală a euroscepticismului. Şi aici se operează de multe ori cu iluzii când vine vorba de analiză fenomenului. Mulţi dintre cei care în final au votat anti-Brexit au făcut acest lucru pur şi simplu pentru că din punctul lor de vedere „acum încă nu era momentul“, nu pentru că aveau vreun fel de încredere sau apreciere pentru UE. În plus, votul pro-Brexit ar fi fost în mod cert semnificativ mai mare în lipsa tragediei de săptămâna trecută, când Jo Cox MP (pro-UE) a fost ucisă.

Acum, UE culege ce a semănat prin rezistentă la reforma şi o aderenţă oarbă, ideologică, la un plan de creare a Statelor Unite ale Europei care pentru foarte mulţi oameni înseamnă o idee foarte proastă. 

E timpul pentru nişte discuţii foarte oneste şi deschise la Bruxelles. E o situaţie dificilă – dar nu disperată, inclusiv pentru că Brexitul efectiv nu se va întâmpla timp de doi ani. Între timp, UK va   contribui la bugetul UE, va continua să primească imigranţi etc. si, mod cert, sa ajute la rezolvarea oricăror probleme ce urmează să apară pe continent următoarele luni – stabilitatea europeană este si în interesul UK. 

Drumul înainte este, de voie - de nevoie, o chestiune de colaborare. În pofida Brexit-ului, rămânem   acelaşi spaţiu geografic european.

Dacă vrem ca UE (ce mai rămâne din ea) să aibă un viitor pe termen lung (chiar şi mediu!), trebuie să gândim la rece, să înţelegem problemele cu adevărat, şi să găsim soluţii care funcţionează pentru toţi sau cel puţin pentru marea majoritate – nu pentru strict 50%+1. Trebuie să ne ridicăm deasupra impulsurilor, să facem compromisurile necesare (cu adevărat), şi să privim în perspectivă. Numai aşa se poate construi ceva solid, funcţional şi just.