Ne mulţumim să performăm „satisfăcător“, cum bine a presimţit şi a promis Preşedintele Iohannis, îndeplinind sarcinile tehnice, promiţănd câte în lună şi-n stele conform a ceea ce este scris în programele sectoriale europene, asistând de departe la jocurile celorlalţi şi, în final, declarându-ne deplinul acord cu mutarea decisă de cei care se bat pentru un loc la masa deciziilor de mâine.

Vreţi un exemplu relevant?

Azi, doamna prim-ministru Theresa May, în disperare, propune Planul B pentru a obţine, totuşi, aprobarea deputaţilor britanici pentru Acordul de ieşire din UE, Şi, spun surse guvernamentale citate de Sunday Times, marea noutate ar fi propunerea sa de a înlocui prevederea „backstop“ care presupune menţinerea UK în Uniunea Vamală Europeană pentru a evita impunerea unei „frontiere clasice“ între Republica Irlanda şi Irlanda de Nord până la încheierea între UK şi UE a unui posibil acord de liber-În schimb. Theresa May vrea să introducă acum posibilitatea de a încheia un acord bilateral cu Republica Irlanda. Lovitură tipică gândirii diplomatice britanice care presupune o plasă imediată întinsă irlandezilor în primul rând, apoi, evident, Uniunii Europene.

Şi de ce ne-ar interesa asta? Chiar ar trebui, zic eu.

În primul rând, propunerea britanică este din start un măr otrăvit care, odată luat din coş, produce „efectul Albă ca Zăpada“: inducând adversarului comă profundă, adică anulând toate prevederile negocierilor precedente. Dacă Republica Irlanda ar accepta un acord bilateral, atunci s-ar anula promisiunea fundamentală pe baza căreia s-a constituit mandatul de negociere al echipei Barnier: statele Uniunii Europene acţionează perfect solidar şi, ca atare, vor fi refuzate orice încercării ale Marii Britanii de a negocia tratate bilaterale, politice, economice sau altele cu unul sau cu un grup de State Membre. Dacă poziţia asta ar fi anulată, lovitura ar fi imensă şi ar putea avea efecte diverse, subminând însuşi principiul solidarităţii europene şi deschizând astfel drumul spre întoarcerea la tragediile trecute de pe continentul nostru, cu ale sale Mici sau Mari Antante.

În al doilea rând, un acord bilateral pe tema respectivă le-ar bloca celor din Republica Irlanda orice şansă să aplice legislaţii specifice de răspuns dur (sau foarte dur) ulterioare uni BREXIT fără reguli. aşa numitul No Deal Brexit, aşa cum se pregătesc să facă marile ţări europene care contează în discuţia despre putere.

În al treilea rând, presupunând prin absurd că decidenţii din Republica Irlanda ar aproba iniţiativa, cine-şi imaginează că Uniunea Europeană şi-ar putea asuma intrarea în ridicol profund şi auto-anulare politică, asta după ce a spus că Acordul semnat cu Theresa May nu va fi renegociat şi că, cel mult, vor mai putea întârzia termenul final al tragi-comediei, acum pe 28 marie la orele 23?

În Parlamentul Britanic, votul va avea loc pe 29 ianuarie dar, până atunci, multe se vor întâmpla şi, din nou, totul este învăluit în ceaţă, aşa cum s-a întâmplat mereu în ultimii doi ani şi jumătate în care britanicii au încercat inutil toate vechile formule diplomatice prin care, timp de decenii, îi îngenuncheaseră pe cei de la Bruxelles. Acum n-au mai reuşit pentru că, din păcate pentru ei, dispăruse marea generaţie de negociatori de talia Doamnei de Fier, a lui John Majore sau chiar Tony Blair, locul lor fiind luat de nesemnificativii şi uşor de manipulat adepţi cu orice preţ ai BREXIT-ului necondiţionat.

Drept care, văzând consecinţele, ceilalţi jucători ai pieţei politice s-au speriat şi vor cel puţin să evite perspectiva tragică a ieşirii din UE fără un acord sau, să decidă renunţarea la Art. 50, în speranţa că UE va acceptarea reîntoarcerii Marii Britaniiu la vechea sa poziţie de Stat Membru, continuând „business as usual“. Astfel, se pare că se formează un curent parlamentar majoritar care să voteze o lege prin care Guvernului britanic să i se ia cele mai multe dintre prevederile privind procesul BREXIT, astfel încât Parlamentul să devină unica forţă motrice. Tentaţia pare să fie în favoarea unui „soft BREXIT“, adică acceptarea rămânerii Marii Britanii în Uniunea Vamală Europeană, fără limitarea duratei acestui angajament, până la încheierea unui acord de limb schimb, proces a cărui negociere poate dura ani de zile (cu costurile aferente) şi având posibila extremă volatilitate a acordurilor de acest gen, după logica nouă de joc impusă de Administraţia Trump. S-ar putea să existe şi o decizie de organizare a unui nou referendum, dar ar trebui un nou guvern şi timpul pentru asta se reduce cu oră ce trece.

Dar, din nou, de ce ne-ar interesa toate astea şi de ce ar fi bine ca politicienii noştri să vorbească despre ce se decide la Bruxelles?

Pentru că, răspunzând tuturor deficienţelor din procesul de luare a deciziilor pe plan european de care britanicii au profitat din plin (dar nu numai ei), acum, în Parlamentul European, a fost adoptată o Rezoluţie non-legislativă care cere instituţiilor europene să demareze iniţiativa legislativă de scoatere permanentă din Tratate a posibilităţii unor State Membre de a negocia regimul propriu de op-out, adică de a respecta a la carte legislaţia generală europeană, noul mecanism obligând toate Statele Membre să aplice integral totalitatea legislaţiei europene.

Suntem de acord cu acest principiu? Susţinem într-adevăr necesitatea ca viitorul proiect european să însemne, de fapt, o integrare mai puternică şi cu mult mai rapidă a politicilor şi ariilor de competenţă în întreaga UE sau, dimpotrivă, ne-ar conveni mai tare sistemul unei „Europe a la carte: din care înţelepciunea şi interesele guvernanţilor de moment să selecteze ceea ce le convine? Este chestiunea fundamentală pe care o pune opţiunea BRXIT şi consecinţele sale. Desigur, dacă vrem să trăim fericiţi şi liniştiţi pentru că alţii vor lua deciziile strategice, este o opţiune de tipul „dacă eu mă fac că nu văd, poate ăla urât şi rău nu mă vede nici el pe mine?“, drum posibil, dar care nu duce nicăieri altundeva decât înspre prăpastie.

Însă până atunci măcar stăm liniştiţi.