Boris Johnson, „calea samuraiului“ şi mortul din şanţ

Ne aflăm nu doar într-un moment care marchează un vârf de criză în strălucita istorie a Marii Britanii, ci şi într-o situaţie care poate duce la o dereglare profundă a întregului sistem democratic. Modul în care această criză va fi rezolvată va intra în anale şi va constitui un precedent extrem de important, poate chiar decisiv, pentru redefinirea, în condiţiile de acum, a relaţiei între puterile statului, dintre executiv şi legislativ.

E foarte important ce se va întâmpla la Londra pentru că vom vedea, chiar în interiorul democraţiei britanice, dacă ea este cu adevărat funcţională şi urmează principiile acelei bunei guvernări pe care o invoca mereu drept lecţie care trebuia asimilată cât mai rapid de ţările din fostele sale colonii sau, mai nou, de state fost comuniste şi lipsite de adevărată educaţie şi care încercau, cum ştiau şi cum puteau mai bine, să acceadă la binefacerile Occidentului. În consecinţă, este absolut justificat să vedem cum, în ce termeni, cu ce argumente, invocând ce bază juridică, agăţându-se de ce precedente, se va argumenta în următoarea mare bătălie care va domina spaţiul britanic, cel din Europa şi, absolut sigur, va fi spectatcolul care va continua să amuze opinia publică din întreaga lume.

Termenii jocului sunt clari: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor au votat în favoarea legii care îi cere lui Boris Johnson să meargă la Bruxelles pentru a-i ruga pe liderii europeni să binevoiască să acorde o nouă prelugire de trei luni (mai precis, până pe 31 ianuarie) pentru momentul eventualei ieşiri a Londrei din Uniunea Europeană. Legea urmează să primească consimţământul regal luni, dar aici nu este vorba decât de o formalitate, deoarece regina este obligată să accepte decizia Parlamentului.

Asta înseamnă că Boris Johnson va fi chiar obligat să urmeze decizia Parlamentului şi să meargă la Bruxelles? Cu siguranţă că da, scrie în cartea bunei guvernări. Dar aşa se vor petrece lucrurile şi în realitate?

Luni după-amiază, Boris Johnson va încerca din nou să obţină un vot în Camera Comunelor, propunând iarăşi o moţiune pentru anticipate, mişcare prin care încearcă, realmente cu disperare, să recâştige majoritatea pierdută şi, astfel, să propună ieşirea Marii Britanii din edificiul comunitar, inclusiv fără acord, la data promisă, adică pe 31 octombrie. Există vreo şansă de succes? Nimeni nu poate să prevadă ceva sigur, dar speranţele conservatorilor se leagă de faptul că, de data asta, chiar laburiştii ar putea vota în favoarea moţiunii. Pe de altă parte, surse de la Bruxelles confirmă, sub rezerva anonimatului, că ar fi existat unele contacte la nivel înalt între reprezentanţi ai grupului contestatarilor parlamentari care au provocat înfrângerile succesive ale tentativelor guvernamentale şi decidenţi europeni care ar fi confirmat disponibilitatea existentă la Bruxelles pentru a accepta, în nişte condiţii foarte precise, prelungirea până la finele lunii ianuarie.

Ok, îi priveşte pe britanici ce votează, în ce termeni vor să plece şi cât mai doresc să se afunde într-o criză majoră de credibilitate care-i va costa mulţi bani. Cu speranţa lor că vor fi susţinuţi, conform promisiunii solemne, de prietenul Trump şi prin prevederile excepţionale ale viitorului tratat de liber-schimb, descris în termeni hiperbolici dret colac de salvare istoric. Mica problemă ar fi că, până acum, nimeni nu a văzut nimic concret.

Până atunci, să vedem ce va face prim-ministrul britanic care, în funcţie de circumstanţe, va fi în situaţia să-şi onoreze propria afirmaţie publică şi solemnă: „prefer să fiu mort în fundulul unui şanţ decât să cer o prelungire a termenului pentru Brexit“.

Şi, cu altă ocazie, într-un interviu pentru Talkradio  a repetat:

„Ne pregătim pentru a ieşi pe 31 octombrie. În orice condiţii...viu sau mort ("do or die") .Întâmplă-se orice“.

Nimeni nu poate pune la îndoială onorabilitatea prim-ministrului Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, aşa că, în consecinţă, spusele sale sunt atât un angajament personal cât şi o declaraţie de stat.

Şi acum, totuşi ce urmează, în condiţiile în care guvernul britanic a declarat că nu va face obstrucţie parlamentară?

Manualele lor de bună guvernare, cel puţin în forma în care erau traduse pentru băştinaşii din colonii sau din noile „emerging markets“ spuneau că, în asemenea situaţie, neexistând o altă autoritate superioară de decizie (regina este, în acest context precis, fără niciun fel de putere de guvernare), prim-ministrul ale cărui iniţiative au fost respinse în mod succesiv de Parlament ar fi obligat moral să demisioneze. Asta argumentau chiar conservatorii în cazul fostului lor primministru Theresa May. Ea a şi făcut acest lucru, dar Boris Johnson a declarat ferm că nu va demisiona. Iar acum oponenţii săi se pregătesc să declanşeze bătălia juridică pentru a-l obliga, înainte de orice, să se ducă la Bruxelles cu cererea de amânare a Brexit.

Şi dacă nu vrea? Au început deja ameninţările, unele foarte dure şi extrem de precise. Spre exemplu, este acum foarte citată opinia emisiă de Lordul MacDonald, fostul director al procuraturiim care a spus că, în cazul în care Johnson refuză prelungirea cerută de Parlament, poate fi învinuit de sfidarea Curţii. Citat de Sky News, el a afirmat că „un refuz ar echivala cu o sfidare a Curţii, ceea ce ar putea duce la pedeapsa cu închisoarea pentru persoana respectivă“. Este vorba despre o situaţie în care, sugera el, ideea că Boris Johnson ar putea fi confruntat cu închisoarea „nu este o perspectivă extremă“. 

În condiţii normale, orice politician cu coloană vertebrală ar alege, firesc, să meargă pe „calea samuraiului“ cu codul său de onoare şi să-şi respecte angajamentele şi principiile. Iar Boris Johnson are un exemplu de demnitate în familie, pe propriul său frate, care a demisionat din calitatea sa de parlamentar şi ministru conservator din cauza platformei politice a partidului cu care nu mai putea fi de acord.  I-a urmat, sâmbătă, unul dintre cei mai importanţi membri ai Partidului Conservator, ministrul Muncii, Amber Rudd care. în scrisoara sa de demisie, îl acuză pe premier de a fi procedat incorect când i-a dat afară din partid pe cei 21 de parlamentari care se opuneau deciziei sale,  un „atac împotriva decenţei şi democraţiei“ şi „act de vandalism politic“.

Va rămâne oare Boris Johnson pe poziţii până la capăt, respectând astfel angajamentul de a „nu ceda în niciun fel de circumstanţă“ şi de a nu merge la Bruxelles, intrând în conflict cu Parlamentul? Sau va pregăti o altă mişcare, profitând de suspendarea legislativului până pe 14 octombrie, argumentând că nu este o asumare personală a puterii (foarte asemănătoare cu un gest dictatorial), ci un gest cerut de interesele superioare ale naţiunii? Greu, foarte greu de crezut că se poate întâmpla asta. Mai degrabă este posibil un acord cu Nigel Farage şi partidul său.

Farage a scris deja, în Sunday Telegraph, că-i propune lui Johnson un pact de non-agresiune, „100% sincer“, urmând indicaţia de cooperare trasată deja de Trump în mod specific pentru cei doi mari prieteni ai săi din Marea Britanie. Sau, scriu cei de la The Guardian, ar putea activa „opţiunea nucleară“, introducând el însuşi o moţiune de cenzură la adresa propriului guvern, forţând alegerile anticipate. Cu condiţia ca John Bercow, Speaker-ul Camerei Comunelor, să accepte moţiunea respectivă, lucru destul de puţin sigur.

Dacă lui Boris Johnson îi reuşeşte vreuna dintre mişcări, atunci va fi posibil un Brexit fără acord deoarece pare clar că, cel puţin acum, nu există perspectiva unei noi negocieri între Londra şi Bruxelles.

Cine pierde? Cu certitudine, principiul sacrosant al democraţiei tradiţionale care se reduce la goana după scaune, titluri şi supravieţuire politică individuală pe care o cunoaştem şi noi atât de bine. O vedem, din plin, şi la case mai mari a căror decădere face cu atât mai tristă ieşirea din inocenţă şi intrarea de porcăria de realpolitik.