Biserica discretă sau Biserica îngenuncheată?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Joi, un nou episod în confruntarea diplomatică între Berlin şi Ankara: Bundestagul a adoptat o rezoluţie de condamnare a Preşedintelui Erdogan după ce acesta insultase deputaţii germani de origine turcă, în urma votului în favoarea documentului care recunoaşte genocidul împotriva armenilor. Dar nici Erdogan nu stă degeaba şi, veţi vedea, are de partea sa aliaţi de marcă, cel puţin neaşteptaţi.

Am primit un document interesant care circulă acum şi prin diverse medii diplomatice din Bruxelles şi din instituţiile europene. Un document nu numai interesant, ci de-a dreptul stupefiant şi poate îngrijorător.

Este vorba despre o scrisoare adresată Preşedintelui Erdogan de către Arhiepiscopul Aram Atesian, Vicarul General al Patriarhatului armean din Constantinopole. Este poziţia oficială a liderului spiritualităţii armene şi, din cauza poziţiei simbolice deosebite pe care o are personajul respectiv în sânul bisericii armene pe plan mondial, documentul poate fi interpretat drept reflectarea poziţiei întregului cler armean. Aşa să fie oare?

Ceea ce spune Arhiepiscopul Aram Atesian este pur şi simplu ceea ce nu îndrăznise să afirme nici măcar Erdogan însuşi: rezoluţia din Bundestag este un abuz la adresa naţiunii armene din partea forţelor imperialiste“.

Mai mult, liderul bisericii armene îl asigură pe Preşedintele Erdogan că decizia luată de Bundestag privind evenimentele petrecute în timpurile tragice ale Primului Război Mondial a produs regrete în cadrul naţiunii noastre. Ca societate armeano-turcă, adresăm regretele noastre înaltului dvs birou ca o expresie a sentimentelor noastre sincere şi din tot sufletul... Este inacceptabil ca un parlament format pe baza voturilor cetăţenilor germani şi care are datoria de a stabili legi pentru pace, prosperitate şi securitate pentru naţiunea lor, îşi exprimă opiniile, chiar dacă nu are dreptul să facă acest lucru. Este inacceptabil ca acest parlament să legalizeze o decizie în numele întregii naţiuni germane şi să se considere drept judecător... Această rezoluţie şi altele asemănătoare ne-au lovit profund. Din nefericire, durerea istorică a naţiunii armene este considerată drept un mijloc de a acuza şi pedepsi statul şi naţiunea turcă. Şi din cauza acestei mentalităţi urâte, sub şi supra-identităţile armenilor turci sunt afectate. Cei care doresc să vadă adevărul pot realiza cum naţiunea armeană a fost abuzată de puterile imperialiste.

Cum poate fi interpretată o astfel de scrisoare? Evident, în primul rând şi înainte de toate ca un argument politic de primă mărime în favoarea preşedintelui Erdogan în bătălia pe care a deschis-o de câteva zile împotriva Germaniei în special dar şi, în general, a tuturor celor care nu vor să accepte varianta turcă a poveştii, singura prezentată drept adevăr istoric absolut. Într-atât de solid argumentată de istoricii de la Ankara încât, după o lectură atentă şi respectuoasă, ajungi la concluzia firească: nu numai că n-a existat niciun genocid împotriva armenilor, dar cei care au murit furaseră armele de la soldaţii turci pentru a se împuşca singuri...

Dacă asta e ce crede arhiepiscopul armean despre ai lui, îl priveşte, nu-i aşa? Nu, nu cred că asta-i tot.

Arhiepiscopul Aram Atesian şi preşedintele Erdogan

image

Episodul acesta, extrem de trist, redeschide o discuţie esenţială pentru Europa acestui moment şi acestei etape atât de tensionate şi delicate. Căci trebuie să vedem în această scrisoare şi altceva decât o manevră, deloc subtilă, a semnatarului său de a rămâne în graţiile preşedintelui Erdogan, spunând, aşa cum se întâmplă în asemenea cazuri, chiar mult mai mult decât s-ar fi aşteptat adresantul... Problema este că această scrisoare demonstrează capacitatea de a îngenunchea la momentul potrivit a unei întregi biserici, memorabilă istoric tocmai prin puterea sa excepţională de a fi rezistat în condiţii istorice dintre cele mai dificile şi de a fi insuflat credincioşilor sentimentul unei identităţi naţionale centrată pe o spiritualitate niciodată abandonată. O credinţă pe care nu au vrut s-o adjure şi cei omorâţi sau prigoniţi în genocidul din 1915.

Păstrarea şi promovarea identităţii creştine este tema centrală a dezbaterilor care au loc privind viitorul Europei, al formulei sale de supravieţuire legată de liniile de forţă ale tradiţiei sale fundamentale, cea dată de rădăcinile iudeo-creştine. După foarte mult timp, rolul bisericilor creştine este de a produce, în măsura în care mai sunt realmente capabile, o revigorare a sentimentului naţional-european, al identităţii legate de rădăcinile sale istorice, promovând lideri spirituali în stare să reprezinte şi să dea un exemplu. Urgenţa este dată de caracteristicile unice ale acestui moment: în mai multe ţări europene, religia musulmană este deja a doua religie oficială, iar creşterea demografică a comunităţilor musulmane este cu mult mai importantă decât cea a comunităţilor autohtone, puternic stimulată acum de sosirea valurilor succesive de migranţi ilegali.

Este inevitabil ca, la un moment dat sau altul, problema religioasă să fie pusă şi la modul conflictual, mai ales dacă vor continua şirurile de atentate şi violenţe care au făcut veridic mesajul celor de la ISIS privind „lupta pentru cucerirea Europei”. În paralel cu un proces amplu de „cucerire paşnică” a Balcanilor demarat de autorităţile de la Ankara prin amplasarea de moschei sau, în cazul României, de mega-moschei în ţările odată aflate în componenţa sau sub influenţa directă a Imperiului Otoman.

Totul în contextul în care cei care concep şi pun în mişcare operaţiunile de destructurare a Europei profită la maximum de lipsa de atenţie a opiniei publice, trimisă programatic să urmărească, aproape exclusiv, bătăliile politice interne, noua ofertă de "pâine şi circ" menită să le ocupe timpul şi să le atenueze capacitate de reacţie. Dar profitând şi de teama vizibilă a mai marilor bisericilor noastre creştine de a intra în arena a ceea ce ar trebui să le fie aria de joc predilectă şi misiunea supremă, cea de a-şi păstra „turmele” intacte şi în bună stare de funcţionare, gata pentru bătălia ce vine, cea pentru supravieţuirea valorilor creştine europene.

După cum vedeţi, problematica asta nu este deloc dezbătută sau extrem de rar, în orice caz nu la noi, unde problema vânzării lumânărilor sau numărării limuzinelor de lux ale ierarhilor sunt teme predilecte ale discuţiei despre biserică, alături de sondajele anunţând atitudinile pro şi contra construirii Catedralei Mântuirii Neamului.

Între timp însă, ceilalţi îşi construiesc constant canalele de putere pentru intrea în Europa. Canale care, dacă tendinţele actuale se menţin, vor duce la o scădere treptată a puterii reale a bisericilor tradiţionale şi la ridicarea forţei de influenţă a Islamului aflat acum în cea mai puternică operaţiune de tip „Reconquista” din istoria sa.

Scrisoarea înaltului prelat armean din Constantinopole ne arată care pot fi reacţiile bisericii în caz de criză majoră. Poate în alte cazuri se va reacţiona altfel, să sperăm că aşa s-ar putea întâmpla. Numai că iată cum tragedia cumplită care a lovit un popor creştin poate fi escamotată elegant într-un gest adânc de supunere, sărutat vârful papucului sultanului, semnal că îngenuncherea poate fi provocată rapid şi definitiv. Situaţie care se suprapune peste o ofensivă fără precedent a diplomaţiei bisericii ruse de a se declara adevărata şi unica apărătoare a ortodoxiei, precedată, însoţită şi motivată de discursul Preşedintelui Putin care acuză lipsa de voinţă în protejarea intereselor comunităţilor creştine din Orientul Apropiat.

Este mai puţin important cine are sau nu dreptate în această dispută de acum pentru putere şi influenţă între bisericile ortodoxe înaintea Sinodului Panortodox, dacă va fi sau nu posibilă mutarea Patriarhatului ecumenic din Constantinopole la Moscova, împlinindu-se visul intelighenţiei ruse de a vedea o „a treia Romă”.

Important ar trebui să fie să vedem dacă bisericile creştine - şi în acest caz al nostru ne interesează în mod firesc lumea ortodoxă - va putea să devină una militantă în sensul superior al cuvântului, prezenţă convingătoare şi vizibilă într-o Europă confruntată cu provocări enorme, inclusiv pe planul identităţii sale spirituale. Deocamdată, BOR rămâne discretă pe aceste teme. Într-atât de discretă încât mesajul ei nu este auzit. De ce oare? Cât timp? Chiar nu ştiu. Dar sunt convins că a venit timpul să se audă un asemenea mesaj deoarece este urgentă nevoie de el.

Sau nu. Caz în care va continua nestingherită construcţia de moschei peste tot pe continentul nostru, semnul unei schimbări de substanţă şi de mare amploare care este deja demarată dar încă nu la apogeu. Întrebarea fundamentală rămâne aceasta: despre ce vorbim acum, despre Biserici discrete sau despre Biserici îngenuncheate?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite