Citeşte şi primele două părţi ale reportajului din Transnistria: "VIDEO/FOTO Transnistria - experiment stalinist la marginea Europei" şi "Înapoi în URSS. Tiraspol, oraşul dezgropaţilor"

Ochii mei şi ai Ecaterinei se găsesc într-o secundă miraţi printre vorbele şoferului. „Îi a dracului de bine! Dă-o dracului de istorie, de ţară, de libertate! Săracii moldovenii noştri! Numai ei ştiu cât de bine le e în Transnistria!”. Şi Ecaterina se aprinde ca o torţă, ca după o luptă pierdută, în căutarea unei singure căi de a câştiga războiul. Un război cu care s-a născut în vene. Un război pe care l-a dus în copilărie. Un război pentru dragoste de neam cum mulţi dintre noi nu putem simţi niciodată în suflete. Un război pe care l-a regăsit în mii de file citite la lumânare.

VI. Foametea. Limba neştiută. Binele.

„Uite şi binele! Tancul care aduce binele!”. Şoferul nu ne mai ascultă. Zâmbeşte. Fredonează după zdrăngăniturile radioului. Se uită nepăsător, în stânga drumului, la un alt monument proptit în vârful dealului. Un alt tanc-monument. Legenda spune că fiara de ucis oameni a fost scoasă din Nistru, în 1944, după luptele din cel de-al Doilea Război Mondial. „Ăsta e doar un mit. O altă manipulare. A fost adus aici prin anii ’60 pentru a educa «homo sovieticus». A fost operaţiunea Tancul, făcută în toată fosta RSS Moldovenească, la comanda Partidului Comunist”. Explicaţia Ecaterinei nu-mi mai provoacă mirare. Devine ceva firesc.

Mergem spre satul Lenin, lipit de Ucraina. Casă dărăpănată după casă mai înstărită, steaguri albastre, roşii după steaguri verzi, portocalii. Toate ni se scurg repetat printre priviri. Peste tot e sărbătoare. O sărbătoare fără oameni. Nimeni pe drum. Nimeni în grădini. Nimeni în faţa porţilor. O veselie mută, uitată aiurea în acelaşi scenariu bolnav.

„Opriţi! Să vorbim cu femeile alea!”. Două bătrâne ciorovăiesc ceva de neînţeles, singure pe uliţa satului Taşlâc, Raionul Grigoriopol. Sunt vesele. Doar e sărbătoare! Moldovence, sau nu, nici nu le mai pasă. Le e bine! Atât de mult bine cât poate fi strecurat printr-o sită care lasă să iasă o bucată de pâine, un pahar cu vin şi o pensie mai bună ca la Chişinău.

„Prin mari bătălii am triecut, copchilî. Foamitea am trecut-o. Amu îi bini di trăit”. Tanti Liuba împlineşte 80 fără un an. Aşa îşi socoteşte ea vârsta. Nu-i pasă dacă ţara e condusă de Chişinău, sau de Tiraspol. Nu-i pasă unde se opresc graniţele. Nu ştie de Filat. Nu ştie de Şevciuc, tânărul care conduce acum Transnistria. Ştie de Smirnov. Şi îi e suficient. Ea vrea totul aşa cum e ACUM. Bine de trăit!  Viaţa ei se numără în paşi de dans, purtaţi în ani de pace sau de război.

„Ţi-oi cânta şi ţi-oi juca! Aşa am făcut tot timpul, cu sacul…ştiţi ce-i un sac?... în schinari. Şî oaminii zâşieu: «Babî, da şi ţ-ai mai luat şî sacul dinainti?». Şi baba râde după atâtea amintiri numai de ea înţelese, adunate în opt decenii de foamete, de lupte grele, de sărăcie cruntă.

 
Video
 
 
Video

„Zî şi tu ceva, babî, nu îi ghini acu?”. Tanti Maria râde şi ea de veselia vecinei. Cum să nu-i fie bine? Într-o românească educată cu parul de Mama Rusia, moldoveanca amestecă cu o uşurinţă incredibilă silabă latină cu silabă slavă, într-un grai pe care nimeni nu-l mai înţelege. Nici măcar minţile ei. „Noi ni avem bini cu toţi. Moldovieni, ruşi, sî trăim toţi ca oaminii!”.

Şi tanti Maria e fericită acum. De Ziua Victoriei, primăria i-a dat daruri: o sticlă de votcă, pâine, nişte conserve. „Ci ni mai trebui?”. Îşi poartă bătrâneţile cu o pensie de 1.600 de ruble transnistrene. Cam tot atât înseamnă şi în lei moldoveneşti. Bani cât nici nu visează mulţi alţii zdrobiţi de ani de muncă, de cealaltă parte a Nistrului. Acolo unde Chişinăul îşi permite să le dea lunar vreo 800 de lei moldoveneşti. Mai puţin de 55 de euro, cea mai mică pensie medie din ţările Europei.

„Hai, viniţi la magazân, aişea, dacî nu vrieţi sî serviţi la mini un pahar cu jin. Om bea acolo sî sărbătorim!”. Şi tanti Liuba nu vrea să ne lase să plecăm ca dintr-un sat pustiu. N-a mai avut până acum musafiri care să nu stea măcar la o cană cu vin.

VII. „Bine aţi venit în TranSInistria!”

Drumul spre satul Lenin nu se mai termină. Ca şi zdrăngănitul radioului. Ca şi mâinile mele, care s-au învăţat să tremure inconştient. Scriitorul Beşleagă ne aşteaptă deja de câteva ore. Trebuie să facem popasul acesta cu orice preţ. Vladimir Beşleagă, unul dintre marii prozatori ai Republicii Moldova, omul care a tras cu dinţii pentru revenirea la alfabetul latin a poporului său, cel care şi-a dedicat mii de rânduri renaşterii naţionale, e pierdut pentru câteva zile în casa lăsată moştenire de părinţi. La Mălăieşti, în satul său, toţi ştiu să te îndrume spre casa lui. Pentru ei e „Scriitorul” şi atât.

„Nea’ Beşleagă, am întârziat, ca de obicei! Suntem mai tineri şi tot întârziem!”. Trecut de 80 de ani, cel care e mândria Moldovei ne sărută din poartă pe ambii obraji. Ne-a cumpărat şi suc, rece, ca pentru oamenii lui de suflet. „Bine aţi venit în TranSInistria!”. Şi dragul nostru râde cu poftă de plaiurile sale mânjite cu prea mult roşu, cărora le-a găsit eticheta perfectă. O oră ne poartă prin file de istorie, prin toate sufletele moldovenilor lui, prin toate luptele pe care şi el le-a purtat pentru ţară, pentru limbă. Trăieşte la Chişinău şi, vara, vine la fiecare câteva zile la casa părintească.

„Casa asta era să se dărâme de trei ori. Mereu a scăpat. Nu-i de trăit cu comuniştii! Nu-i de trăit aşa, în teroare. Cu grai furat, cu ţară furată!”. Şi dragul nostru, cu lacrimi de fericire în glas, fără pic de ură, doar cu o compasiune ireală faţă de „cei nebuni”, ne cruţă de sentimente de revoltă. Ne spune o poezie. O rugă către Dumnezeu, să-l lase să moară de trei ori. În locurile pe care nimeni, niciodată, nu i le va putea rupe din suflet. La Mălăieşti, unde s-a născut. La Chişinău, unde-a înflorit. La Iaşi, unde-a visat să vadă lumina ochilor. Versurile lui ne scot pentru puţine clipe din scenariul bolnav al Komisarilor. O linişte care ne pregăteşte de ultima luptă.

VIII. Cei prea departe

„Să ne grăbim! Vine seara şi mai vreţi şi-n satul Lenin!”. Vocea obosită a şoferului ne zguduie realitatea în care abia păşisem. Batem cu roţile deal după deal, spre o fundătură aflată la doar şapte kilometri de Ucraina. Aici, Chişinăul e mult prea departe. S-a pierdut în istoria fabricată în cotloanele Sovietului Suprem. Româna e doar o limbă străină, din care, poate, ai mai reţinut câteva vorbe.

O uliţă lungă, mărginită de case ţărăneşti. Multe puse la pământ. Şi aici e sărbătoare. Tot fără oameni. Doi bărbaţi, singurii pierduţi la gard, ne privesc cu răceală. Nu le plac străinii. Le place rusa. Limba cu care s-au născut, în care au învăţat carte. Nici nu ştiu ce să-i întreb. Răspunsurile îmi sunt aproape clare.

Aici, Transnistria e ŢARĂ. Şi nimeni nu are niciun gând că e doar o parte din adevărata patrie. Nimeni nu vrea nicio împăcare. Nimeni nu se plânge de nimic. Tiraspolul e tot ce contează. Moldova e departe. România e doar o sperietoare. Să n-audă de ea! Şi pentru ei e bine. Ca şi pentru babele moldovence de la Taşlâc. Şi e pace! Atât de multă pace cât poate fi cuprinsă într-o veneraţie faţă de acelaşi Lenin. Erou şi-n satul lor.

„Da, ce, la Chişinău nu sunt probleme? E totul bine acolo cu Filat? Nu e mai bine ca la noi! Fiecare e cu problemele lui. Nouă ne-a fost bine şi cu Smirnov. Şi acum ne e la fel cu actualul preşedinte. Cu toţi ne-a fost bine!”. Cuvintele prea sigure din vocea lui nea Grigore, ucrainean, fost pădurar, îmi dau, paradoxal, senzaţia de slăbiciune. S-a aruncat deodată într-o luptă cu noi, deşi armele, şi miliţienii, şi Komisarii sunt, acum, departe. Sau, poate, nu!

Ecaterina e încordată. E permanent în gardă. Pentru ea nimic nu e sigur niciodată. E într-o stare de veghe, parcă mereu gata să zdrobească în pumni toate gloanţele care ar putea să îi spulbere mintea. „A zis că-i apicultor. Aprovizionează cu miere spitalele militare din Tiraspol şi Tighina. Ăştia n-o să zică niciodată nimic. Ai grijă ce spui, că de priceput, pricep tot ce vorbim”. Printre şoapte, îmi face semn către fostul pădurar. Bărbatul a prins gustul vorbelor, povesteşte câte-n lună şi-n stele despre BINELE care era pe vremea URSS-ului.

Amicul său moldovean, fost agronom, aproape că plânge la gândul acelor vremuri. „Mergea ca pe roate agricultura! Chiar aici, în sat la noi, era o uscătorie mare de fructe, se puneau în alcool şi se duceau la Chişinău, la fabrica de dulciuri Bucuria. Acum, ce-am rezolvat cu timpurile astea? Nu mai avem nimic. S-a distrus totul!”. Agronomul e supărat. Copiii îi pleacă la muncă la Moscova. „Aici, nu mai e de stat! Din ce să mai câştigi bani, să trăieşti? Tinerii fug, nu mai au viaţa noastră lipsită de griji”.

Şi ultimele vorbe ale omului îmi blochează auzul. „Viaţa noastră lipsită de griji…”. Dracu s-o ia de istorie! Ce nevoie avem de ţară? Ce contează că e dictatură sau libertate? Să ne fie nouă bine! AICI! ACUM! Să nu avem griji! Atât de mici suntem! Mâine e ceva la care noi, oamenii, suntem incapabili să ne gândim. Mâine nu e viitorul. Viitorul e, cel mult, ACUM.

Gândurile mi se amestecă purtate ca de un uragan ce îmi adună o revoltă netrăită vreodată. Cuvintele mi se opresc cu ură pe marginea buzelor, ca într-o ultimă încercare de a mai găsi la cei doi măcar o fărâmă de îndoială. Nu e nimic. Realitatea lor e simplă. Şi nu poate fi vreodată realitatea mea. La fel cum orice argument de-al meu se transformă în mintea lor în „dincolo, de unde veniţi voi, e bine? Nu!”. Şi ne îndrumă să le vedem „minunea” din centrul satului.

În capătul uliţei, asemeni unui stăpân mult prea iubit, e proptită statuia lui Lenin. Dictatorul a primit în dar un muzeu, amenajat fără gram de înţelepciune istorică în casa primilor lui susţinători. Oameni mutaţi acum zeci de ani pe plaiurile acestea uitate şi de Rusia, şi de Moldova. Paznicul Ivan ni se prezintă, ca pentru vizitatori de la Chişinău, Ion. Tot el e şi ghid. A adunat în muzeul din chirpici şi piatră poze din războaie, cu soldaţi sovietici. Câteva haine militare, ruble şi multe, foarte multe fotografii sau mici statui cu chipul revoluţionarului Lenin. Toate ancorate pe pereţi, în trei camere întunecate, bântuite de acelaşi roşu.

Printre urmele sovietice se pierd câteva lucruri adunate în ultimii ani de prin casele oamenilor. Un pat, câteva ulcele, un război de ţesut, o îmbinare ilogică a istoriei fabricată acum la foc automat de acelaşi Soviet Suprem. „Aici, după uşă, ţin o bâtă. Mai e nevoie şi de asta câteodată. Mai sunt hoţi, oameni răi”. Şi Ion, cel care s-a lepădat de Ivan, râde. Ne invită să mai venim în muzeul lui promovat cu bâta-n mână.

Citeşte şi Justiţia stalinistă a dictatorului Igor Smirnov după războiul moldo-transnistrean. Arestări care au zguduit lumea