Belgradul în trei imagini

Belgrad, 2015: prăvălie FOTOGRAFII Cristina Hermeziu

Din vremurile în care Iosip Broz Tito nu uita să creeze poliţia politică, dar îi lăsa pe sîrbi, pe croaţi sau pe sloveni să muncească un pic la nemţi, iar cîţiva români norocoşi se duceau în Belgradul „liberal” ca să vină cu portocale, blugi şi reviste sexy, a rămas un fel de mîndrie potolită, dar şi ceva în plus, viu.

Sîrbii te primesc în cameră cu cîteva fiole de şliboviţă şi cu dulceaţă de corcoduşe. Gratis, precizează un fel de eunuc, ras în cap, tot timpul disponibil lîngă recepţie, să-ţi aducă, bunăoară, micul dejun la pat. Nu din romantism, ci pentru ca nu există breakfast room.

Hotelul, cu coloane şi statuete de ghips la intrare, e atît de îngust şi de alb încît pare un straniu biscuite glazurat, înfipt între casele din cartier.

Belgradul e al belgrădenilor, zgomotos, mişcător, pestriţ. În afară de „uliţa” de protocol, pietonala Knez Mihailova, blocurile din cartierele obişnuite îşi arată obrazul afumat, cumva familiar. Reţele mondializate de magazine se aliniază lîngă prăvălii cu valuri de stofe şi pînzeturi, ceasornicării şi nenumărate firme de (foste) ateliere foto. De parcă sîrbii ar avea această obsesie, să le rămînă chipul pe un suport.

Belgradul se descurcă. Ca să mergi spre centru cu autobuzul, n-ai de unde cumpăra bilet. Un bunic care se ascunde de căldură sub o şapcă „tovărăşească” face semn să urci „fără”, n-o să te controleze nimeni, şi nici nu contează. Un fel de toleranţă dezabuzată, venită din neputinţa de a ajunge din urmă faima dizidentă a Iugoslaviei prospere, din care a rămas, cînd treci Dunărea la Drobeta, întins la vedere pe colina malului sîrbesc, un banner uriaş pe care scrie „Tito”.

Din vremurile în care Iosip Broz Tito nu uita să creeze poliţia politică, dar îi lăsa pe sîrbi, pe croaţi sau pe sloveni să muncească un pic la nemţi, iar cîţiva români norocoşi se duceau în Belgradul „liberal” ca să vină cu portocale, blugi şi reviste sexy, a rămas un fel de mîndrie potolită, dar şi ceva în plus, viu. Un fel de spirit neastîmpărat de a întreprinde, o ţesere necontenită a vieţii cotidiene, vizibilă în peisajul stradal: păienjeniş de fire, afişe rupte şi anunţuri noi, firme uitate sau de abia instalate. La o margine de bulevard banal, fără şarm, ştrangulat de trafic (Ruzveltova) zîmbeşti, au spirit sîrbii ăştia. Şi te aşezi să bei un cocktail cu sirop de mentă la „Kitch Cafe”. Sub firma scrisă cu caractere chirilice terasa e cochetă, cu bun gust.

Între fata care şi-a reţinut singură cîţiva dinari în plus la aprozarul din cartier, după ce am cumpărat fructe (scumpe), şi tînărul în salopetă, de la un service auto, care mi-a umflat cauciucurile pe gratis, mi-ar fi plăcut să-l zăresc pe stradă pe marele prieten al lui Nichita Stănescu, poetul Voivodinei Adam Puslojic, traducătorul lui Blaga, Arghezi sau Bacovia în sîrbeşte. Cu ani în urmă, cînd România, galopînd haotic spre Europa, avea ceva din Serbia de azi, i-am cules confesiunea despre boema româno-serbă şi evocarea celui care a scris „Belgradul în cinci prieteni”, într-un interviu de televiziune.

De parcă ar avea această obsesie, sa le rămînă chipul pe un suport, sîrbii au cultul imaginii simbolice. Nu doar pentru că pe locul unde turcii au ars ostentativ moaştele Sfîntului Sava şi-au ridicat o biserică-mauzoleu, ambiţioasă, cu coloane de porfir şi urme de mistrie pe ciment. Ci mai ales pentru că oraşul de la încheietura a două rîuri, Sava şi Dunărea, împărţit de sute de ori între turci, austrieci şi unguri, şi-a păstrat „neatinse", sfîrtecate, clădirile bombardate de NATO în 1999. Imaginea e violentă, eficace.

Scris în anii 1980, cu mult înaintea unui război devastator, poemul lui Nichita Stănescu te poartă şi azi, ca un ghid pe măsură, „Desculţ prin Belgrad”:

 „Mi-am încălţat inima cu un Trup

ca să pot merge desculţ prin Belgrad.

Ce şosele, Doamne, cu gropi de trupuri de prieteni,

dar şi cîte cărări!”

Calmi, frumoşi (barbaţi înalţi, cu braţe de baschetbalişti, femei fine, cu picioare de gimnaste – clişeele, să-mi fie cu iertare, sunt adevărate), sîrbii sunt cei mai buni PR-i ai propriei nenorociri.

Belgradul, o bucăţică de Europa care lipseşte Europei.