Se succed din ce în ce mai multe aplicaţii militare care costă fiecare sute şi sute de milioane de euro, justficate de nevoia de creştere a capacităţii de disuasiune, adică de intimidare prin asamblarea de mijloace militare super-performante la froniera NATO/UE cu cel al Rusie şi entităţilor sale subordonate cum ar fi Belarus.
 
Rezultatul? O mică dictatură bolnavă cum este cea de la Minsk, continuă să sfideze în linişte toate demonstraţiile de forţă ale NATO în zona Balticii şi dă semnale extrem de puternice că puţin îi pasă de reglementările şi acordurile internaţionale, gata, precum Coreea de Nord sau dictatura din Birmania, să se izoleze ermetic, chiar cu cu preţul sărăciei extreme înspre care-şi împinge populaţia.
 

Chiar punţin îi pasă lui Lukaşenko de obiecţiile lumii occidentale, profitând la maximum de angajamentul reiterat de Putin, adică asigurarea că "dacă se întâmplă ceva cu Belarus", atunci Kremlinul "va fi acolo" pentru a-şi susţine fără rezerve aliatul cu care, de altfel, se pregăteşte de mai mult timp să reconstituie şi unitatea teritorială formală din perioada URSS. Tehnic vorbind, ce vrea să facă Lukaşenko şi declaraţiile sale războinice în uniforma de general cu cât mai multe decoraţii de se întind peste burtă şi peste umeri, n-ar interesa pe nimeni dacă nu ar exista acest casus belli susurat de ruşi şi care nu poate să nu fie luat în serios, fie şi doar dacă te uiţi pe harta care indică bazele militare strategice din Belarus de pe care pot opera unităţile ruse de aviaţie şi unde pot fi masate brigăzi blindate pentru a face eventual, în caz extrem, conexiunea cu Kaliningard sau pentru a susţine orice tip de acţiune în spaţiul baltic.

 
În acest sens, ceea ce se petrece acum are valoarea unui test al capacităţii de reacţie a Occidentului şi instituţiilor sale reprezentative, NATO şi UE, în faţa unui act de piraterie, similar întru totul cu ceea ce fac piraţii somalezi cănd "arestează" nave comerciale pentru a le jefui şi lua ostateci pe care-i returenază contra unei răscumpărări consitente. Exact asta a făcut acum regimul de la Minsk ordonând o acţiune care se încadrează conform acordurilor internaţionale în categoria "teorism de stat".
 
Teoretic, scuza invoctă, cea a primirii de către controlorii de la sol a unui mesaj care anunţa prezenţa unei bombe în avionul respectiv, dădea într-adevăr autorităţilor din Belarus dreptul de a ordona ridicarea de la sol a unui avion de vânătoare pentru a obliga avionul suspectat să aterizeze în urgenţă. Aşa scrie în acordurile internaţionale, mi s-a întâmplat de două ori să fiu într-o asemenea situaţie, pilotul a anunţat că urmează să aterizeze imediat pe primul aeroport disponibil şi am văzut pilotul avionului de vânătoare când s-a apropiat foarte tare de avionul în care eram. Când am ajuns, avionul a fost imediat înconjurat de forţele de ordine care, pe tarmac, au început identificarea pasagerilor şi controlul bagajelor personale aduse din cabină, plus acelor din cală, fiecare dintre noi aşezându-se în faţa bagajului propriu, asta după ce trecuseră de două sau trei ori echipajele cu câine. Dar, după ce s-a dovedit că alarma fusese falsă, cu explicaţiile şi scuzele de rigoare, am fost lăsaţi să ne îmbarcăm şi să plecăm spre destinaţie.
 
Aici este problema în cazul episodului din Belarus. Dacă într-adevăr ar fi existat o ameninţare cu bombă, atunci aşa s-ar fi procedat şi, în lipsa unei dovezi sau suspiciuni fondate, pasagerii ar fi fost lăsaţi să plece mai departe. Altfel, ce-am văzut este, repet, un act de terorism de stat îndreptat împotriva unui cetăţean născut în Belarus care, între timp, avea calitatea de azilant politic într-un stat vecin. La limită, procedeul folosit de autorităţile de la Minsk ar fi fost justificabil când ar fi vorba despre un fugar internaţional suspect de acte grave de terorism, dat pe lista de "urmăriţi şi arestaţi" de către autorităţi internaţionale şi trecut pe lista roşie a Interpol şi care, lăsat să scape, ajunge iar într-un "safe heaven". Dar şi asta este o acţiune care trebuie justificată în termeni de urgenţă şi credibilitate.
 
Asta în ce priveşte ce este şi ce mai poate însemna credibilitatea Belarus.
 
Dar, de fapt, repet, în realitate este un test a ceea ce poate face cu adevărat, în caz de criză reală, cuplul UE/NATO cu toate instituţiile aferente şi cu formidabilul aparat birocratic pus în acum în faţa celui mai teribil coşmar al său, adică nevoia de a ieşi din sala de conferinţe şi a face ceva. Adică altceva decât declaraţii care nu impresionează pe nimeni şi pe care timpul le-a dovedit absolut inutile în raport cu dictatura Lukaşenko. Iar întrebarea tristă şi relistă este dacă are cu adevărat ce să facă, tocmai datorită caracterului de impermeabilitate impus de dictatură care - pe modelul Coreea de Nord, a reuşit o închidere cvasi-ermetică cu întoarecerea liniilor de supravieţuire spre est, înspre fraţii ruşi.
 
Asta este problema, dar, într-un anume fel, aici ar putea să stea şi speranţa. Putin este aproape de momentul pe care l-a pregătit cu grija specifică unui jucător de şah, aliniindu-şi piese de putere în ceea ce ar vrea să fie ansamblul strategic victorios în singura partidă care contează cu adevărat. Cea cu Biden. Nu a fost niciodată şi nici determinantă geostrategic întâlnirea cu Trump căci doar suita acţiunilor de ruptură întreprinse de fostul preşdinte american dau valoare dorinţei de acum de reface a podurilor.
 
Este posibil - dar nu obligatoriu - ca evoluţiile marginale şi violente ale lui Lukaşenko să-i fie permise de strategul de la Kremlin tocmai pentru a avea cum, în aplauzele viguroase ale unei asistenţe foarte dornice să audă o asemenea ştire, să comunice că-şi ia angajamentul să rezolve cumva, firete la modul democratic, "situaţia Lukaşenko" devenită "criza Lukaşenko". Un sacrificiu de piesă importantă? Poate nici nu va obligat să ajungă aici, poate Biden va fi mulţumit cu angajamentele globale la care se va ajunge, aşa că Lukaşenko va fi tratat la nivelul unui detaliu supărător de context, responsabilitatea de rezolvare revenindu-i lui Putin.
 
Este posibil, dar nu şi obligatoriu.
 
Între timp, să vede, dincolo de vorbele dure şi sintagmele impresionant-viforoase, ce vor putea decide liderii europeni în Summit. Ce decizii concrete şi imediate de retorsiune ar fi în stare să adopte şi pe ce durată. Dacă nu vor face nimic şi doar vor înşira vorbe, atunci Lukaşeko câştigă şi, pe modelul băieţilor veseli din Somalia, va şti că data viitoare poate aresta un avion întreg.