Situaţia de acum arată astfel:

Foarte importante veştile, extrem de interesant mesajul dacă se confirmă că, astfel, s-ar putea să înceapă un proces cu mult mai amplu, adică deplasarea treptată înspre est a efectivelor aflate în Germania, răspunzând în parte unui raţionament militar, cel de a apropia cât mai multe forţe de graniţa cea mai expusă, dar reflectând şi tensiunile din ce în ce mai marcante între marile ţări occidentale, cele din „vechea Europă“ şi americani. Care este explicaţia acestei evoluţii care trimite un mesaj direct către Rusia şi anunţă o posibilă schimbare a întregului echilibru la graniţa de est a NATO/UE? În ce măsură asta va implica sau nu, direct, în oglindă, şi România? Cum oare intră această mişcare în raţionamentele NATO, cum se leagă sau se contrapune construcţiei iniţiativei europene de securitate de apărare şi securitate?

Dacă mai ţineţi minte, la Summitul NATO de la Varşovia şi mai apoi constant în declaraţiile solemne ale şefilor de state şi guverne, se sublinia că există o viziune comună, integrată, asupra modului în care se concepe realizarea unei securităţi comune, integrate, a întregului spaţiu de frontieră cu Rusia, plecând din nord până în Mediterana, având ca pilier cele trei ţări pivot: Polonia, România şi Turcia. Dar, de atunci, multe lucruri s-au schimbat, rezultat al evoluţie climatului de securitate după ce relaţia bilaterală Turcia-SUA evoluează cu hopuri multiple, lăsând impresia că triumviratul de securitate al estului se reduce acum considerabil, doar cu Polonia şi România, lăsând descoperită zona de sud-est, inclusiv Marea Neagră, în acest moment larg dominată de capacităţile militare ruseşti desfăşurate în Crimeea şi parte a foarte largii concentrări de trupe şi echipamente ruseşti din Districtul sud-vest. Şi ce vedem acum este că americanii acţionează în termenii gândirii strategice anterioare Summitului de la Varşovia, adică cel care a făcut ca NATO, atunci, să acorde prioritate absoluă consolidării aliniamentelor din Ţările Baltice+Polonia. Exact asta se întâmplă şi acum, întrebarea fiind dacă, în balanţă, va urma şi o mişcare similară vizând şi România, poate cu un tip diferit de bază (posibil aeriană) pentru a completa un raţionament de nouă oportunitate. Dacă în Polonia punctul de maximă vulnerabilitate îl constituie ca întotdeauna enclava rusă Kaliningrad şi Coridorul Sulwalki care face legătura cu Belarusul posibil de folosit de către ruşi ca poartă terestră, ce se proiectează pentru protecţia României, cea mai periclitată la porţile sale maritime şi terestre în est?

De ce se tem americanii? Iată:

Americanii o iau înainte şi răspund presantului apel polonez. În consecinţă, ar trebui să vedem care este raţionamentul strategic care motivează interesul lor pentru Polonia. Asta e important deoarece celălalt motiv, cel de recompensa o ţară care alocă 2% pentru apărare (invocat cu ocazia vizitei la Washington a preşedintelui polonez) ne-ar putea fi aplicabilă şi nouă. Ce nu avem este ceva similar cu propunerea poloneză de a contribui cu cel puţin 2 miliarde de dolari pentru construirea unei asemenea baze. Dar numai despre asta ar fi vorba? Nu cred, aşa că aş vrea să vedem dacă, fundamental, există o descifrare ca mesaj publică din partea americană. Şi am primit un  text scris pentru Bloomberg de Amiralul Staridis, fost Comandat suprem al forţelor aliate în Europa:

„În acea prioadă (2009-2013), am analizat adesea planurile noastre defensive în caz de război (nu există planificare NATO "ofensivă") pentru a analiza cum s-ar desfăşura o incursiune NATO într-un Stat Membru. Adevărul neplăcut este că Rusia ar putea destabiliza Statele Baltice: Letonia, Lituania şi Estonia şi chiar părţi din Polonia printr-un război hibrid ca acela din 2014 în Ucraina, cu o combinaţie de Forţe Speciale (adesea fără uniforme marcate ca atare, tocmai pentru a se putea nega orice implicare), manipulare expertă a reţelelor sociale, atacuri cibernetice şi tehnici precum răpirile şi şantajul.  Iar dacă Alianţa eşuează - şi nu este un scenariu totalmente imposibil - Putin ar putea ordona o invazie deschisă. Chiar dacă, pe termen lung, forţele ruseşti ar fi depăşite de cele ale NATO, pe termen scurt rezultatul ar fi ca una sau două capitale NATO să cadă în mâinile ruşilor. În acest punct, ruşii vor iniţia negocieri şi vor ameninţa cu arma nucleară. Asta ar fi un coşmar pentru NATO pentru că s-ar lovi călcăiul lui Ahile: lipsa de unitate politică, problemă care se înrăutăţeşte odată cu BREXIT şi cu alte forţe care vor să iasă din proiectul european. În cea mai tensionată perioadă a Războiului Rece, în Europa existau aproape de 400.000 de soldaţi americani în sute de baze. Azi, sunt aproximativ 60.000, în principal în Germania şi Italia, pe câteva baze principale. În perioada în care eram Comandant Suprem, eram mai puţin preocupaţi de Rusia şi chiar am repatriat din trupele noastre. Zilele acelea au luat sfârşit, iar îngrijorările privind Europa de Est au dus la creşterea numărului de soldaţi trimişi în bazele permanente sau în misiuni de rotaţie. Dacă nu se va îmbunătăţi comportamentul ruşilor, atunci poate nu este deloc departe un Fort Trump în Polonia".

Oare vom avea şi noi, la modul oficial, aceeaşi abordare ca a polonezilor şi, în acest caz, americanii vor vrea să răspundă la fel, consolidând astfel o ultimă linie în faţa estului rus, şi acest în mişcare pentru a crea o zonă-tampon cu Belarus, Ucraina, Moldova şi Marea Neagră? Poate, dată fiind importanţa enormă a unei asemenea opţiuni care poate să devină linia definitorie a politicii noastre externe de securitate, credeţi că ar fi cazul să devină şi temă a viitoarei campanii prezidenţiale? Poate chiar ar fi necesar deoarece, după cum poate vedeţi, în jurul nostru se mută piese esenţiale în ofensivele şi contra-ofensivele din spaţiul nostru. Ele ne cuprind oricum, fie că vrem, fie că ştim sau nu. Nepregătiţi, ne pot muta, cum s-a mai întâmplat, ca pe un balot de fân dintr-o căruţă în alta.

Dar cine ne obligă să fim neatenţi şi fără opţiuni strategice motivate de ce ar trebui să fie interesul nostru naţional, al nostru şi nu al altora? Cred că acum este cazul să auzim nişte angajamente clare, nu declaraţii de principii generale, neclare şi mereu interpretabile, rezultat al temerii ca cineva „să nu calce strâmb tocmai acum“? Vrem sau nu un „Fort Trump" în România, cu toate consecinţele asumate ale unei asemenea decizii? Să răspundă, dacă ştiu şi pot, decidenţii noştri politici.