Bătălia pentru comisar

În stilul perfect dâmboviţean, am mai început o epopee, cu escaladarea obişnuită de acuze, contra-acuze, jigniri, subânţelesuri cât mai ucigaşe posibil, toate legate de persoana pe care România doreşte s-o propună în calitate de comisar european.

Poate este util să precizăm câteva elemente componente ale discuţiei şi mizelor reale, aceleaşi pentru România ca şi pentru toate statele membre ale clubului european, dominat de legi foarte stricte şi raţionamente politice care ţin seama de structura actuală a echilibrului care caracterizează peisajul politic instituţional european, cel rezultat după alegerile europarlamentare din acest an.

Primul element este legat (sau nu) de răspunsul la o întrebare esenţială: o ţară numeşte o persoană pe locul care-i revine de drept prin prevederile Tratatului de la Lisabona doar fiindcă trebuie umplut un loc în schemă, sau propunerea respectivă vine ca urmare logică a dorinţei unei ţări de a-şi impune un anume set de priorităţi (esenţiale pentru ea, dar posibil foarte importante pentru întrega dezvoltare a proiectului european), priorităţi înscrise ca atare ca parte integrantă în proiectul său naţional, în ceea desemnăm prin sintagma „proiect de ţară”?

Nu este vorba despre programul de guvernare, ci de ceva cu mult mai important şi mai amplu, o viziune exhaustivă asupra ceea ce clasa politică reunită şi-ar dori pentru România unei perioade mai largi de timp. Fie măcar, pentru a asimila modelul european, de a şti ce va însemna România 2020 ca parte a viziunii programatice europene, Europa 2020. Însoţită, eventual, de un alt document, o analiză prospectivă pe termen lung, pentru 2030 sau 2050.

Dacă acestea ar fi existat, atunci alegerea unui comisar român şi bătălia pentru un anume portofoliu ar fi fost parte integrantă directă a viziunii asupra priorităţilor româneşti, căci ne-am fi luptat pentru acel portofoliu pentru că realizarea exemplară a unei politici europene în domeniu ar fi afectat în bine, în mod nemijlocit, dezvoltarea sectorului respectiv, decretat ca prioritate naţională. Într-un asemenea proiect de ţară, spre exemplu, ne-am fi programat ca România să devină un hub energetic pentru viitoarele proiecte legate de circuitele de transport care devin acum prioritate strategică parte a proiectului urgent anunţat de Jean Claude Juncker, cel al Uniunii Europene a Energiei? Atunci bătălia ar fi putut viza portofoliul energiei.

Ne-am fi dorit oare să anunţăm că România îşi va centra efortul naţional pentru transformarea sa într-o mare putere agricolă, mizând pe atuurile naturale certe dar şi pe situaţia specifică în care produsele bio devin următoarea piaţă economică majoră a Europei şi a SUA? Atunci, alegerea logică se impunea în acest sens. Ne-am fi propus o ţară în care problema ocrotirii mediului înconjurător şi a păstrării unor zone protejate pentru dezvoltarea eco-turismului, atunci acesta ar fi trebuit să fie portofoliul-ţintă.

Numai că, de ani de zile, mai ales în perioada campaniilor electorale, se tot vorbeşte despre acest proiect de ţară. Numai atât. În schimb, zilnic, de sute de ori, auziţi politicieni făcând vorbire despre priorităţile naţionale. Sigur că ele există, numai că se schimbă cu o viteză ameţitoare, mereu în funcţie de circumstanţele care, după cum bine ştiţi, ne prind mereu nepregătiţi.

Asta e. Ne rămâne atunci prima variantă: trebuie oricum să trimitem pe cineva. Caz în care există două variante. Un tehnocrat sau un om politic. Tehnocratul Cioloş a trecut cu brio proba competenţei europene, este un personaj de o eficacitate şi o probitate profesională incontestabile, reuşind să articuleze proiectul Politicii Europene Comune, cu siguranţă cel mai dificil exament pe care l-au avut de trecut cele două Comisii Barroso. Are însă trei probleme, la fel de mari şi constrângătoare.

Prima problemă este legată de existenţa unei tradiţii (fără a fi însă consemnată în vreo reglementare formală) ce spune că, cel puţin până acum, niciodată un comisar nu a putut să-şi continue mandatul pe acelaşi portofoliu. A doua problemă este, incontestabil, faptul că nu are în spate decât propria performanţă şi nu sprijinul formal al unui partid politic de acasă, implicit susţinerea necondiţionată a familiei politice europene din care acesta face parte. A treia problemă este că Juncker a anunţat în Parlamentul European că va forma o comisie în care să crească în mod considerabil prozenţa femeilor. Şi, din nefericire, nu ave decît 4 propuneri certe înainte ca România să formuleze oficial  o a doua opţiune, probabil în persoana doamnei Corina Creţu.

Problema acesta nu este deloc simplă deoarece votul Parlamentului European în favoarea lui Jean Claude Juncker a fost dat pe integralitatea programului său, deci inclusiv pentru această promisiune, existând posibilitatea teoretică a unei discuţii dure la votul pentru validarea formulei Comisiei, cazul-limită fiind acela de rejectare a sa în bloc. Juncker  a adresat deja un mesaj de urgenţă către toate capitalele (reiterat acum către Belgia şi Marea Britanie) de a nominaliza şi femei: i-a răsuns favorabil România, posibil şi Slovenia, Olanda, Belgia şi Danemarca. Noi cerând, dacă nu se poate portofoliul agriculturii pentru Cioloş, un alt portofoliu important.

Mai există o şansă pentru Cioloş? Posibil, în măsura în care raţionamentul ce era auzit până acum ar fi rămas în vigoare: ar urma să se efectueze remanierea structurii Colegiului comisarilor, apărând portofolii noi (Juncker a promis doi comisari noi, unul pentru imigraţie şi altul pentru drepturile omului), iar cele vechi cu competenţe redistribuite, spre exemplu, politică agricolă+fonduri regionale. În noua situaţie, evident vom avea o femeie comisar european, dar este posibil să scadă probabilitatea obţinerii unui post cu mult mai important, unul dintre „super-comisarii”, vice-preşedinţi ai Comisiei Europene, coordonatori direcţi de mai multe portofolii.

Iată care era structura posibilă a Comisei Europene aşa cum o publica, pe 27 august, B2 Le Club, una dintre sursele extrem de bine informate din capitala europeană, sub semnătura colegilor Nicolas Gros-Verheyde şi Jeremy Cauderlier. Îl difuzăm doar pentru a vedea, prin comparaţie, ce mult s-a schimbat în cîteva zile, pentru a da imaginea vitezei cu care se schimbă nominalizările presupuse pentru portofolii şi ce dimensiune (şi valoare politică) au actorii de vârf ai noului joc european:

Viitorul ne va permite să vedem ce opţiune a fost cea mai bună pentru România şi, poate, vreodată, vom afla şi termenii în care s-a purtat negocierea. Şi care au fost promisiunile făcute ţării noastre. Şi cum vor fi ele respectate. Şi, mai ales, dacă am cerut şi am obţinut un avantaj de poziţionare pentru viitoarea prezenţă a României pe scena europeană, poate cu lămurilea dosarelor dureroase: Schengen, MCV şi, poate cel mai complicat dintre toate, cel în care ar putea fi enunţate noi reguli pentru aderarea la moneda unică.